Scuzele: semn de lașitate sau de bună credință și educație?

 

Nu știu dacă a-ți cere scuze în fața cuiva sau față de cineva înseamnă o dovadă de bună creștere, de aleasă educație sau este o manifestare a fricii, a lașității! Și uite așa, neavând ce face, mi-am creat singur o dilemă din care abia că nu mai pot ieși. Pentru  a o rezolva aproape că-mi dau singur seama că nu sunt capabil și tocmai de aceea îmi fac mental un inventar de cazuri și necazuri în speranța că, și cu ajutorul dumneavoastră, să-mi fac ceva lumină în umbra ce-mi învobură înțelesurile. Mergi, bunăoară, pe stradă și din neatenție atingi pe cineva pe care dorești a-l depăși sau cu care te încrucișezi. Te oprești și-i ceri scuze cu mâinile împreunate a rugăciune. Îi iei cuvântul cuiva care nu terminase ce avea de spus și fără să iei în seamă că ce vrei tu să spui nu are legătură cu discuția, te oprești și-ți ceri frugal scuze. Ai întârziat la o întâlnire. Înaintea oricărei justificări (oricât de obiective ar fi), începi cu a-ți cere scuze. Dar ce înseamnă, în definitiv, a-ți cere scuze? Păi, veți spune, înseamnă, înainte de orice rând, să găsești o motivație pe care să o invoci pentru a justifica o culpă. Este, cu alte cuvinte, o ilustrare de ipocrizie. N-ar fi mai curat să-i spui celui pe care l-ai jenat pe stradă, sau celui căruia i-ai luat cuvântul din gură, ori celui pe care l-ai făcut să te aștepte să-i spui din capul locului pardon sau chiar iartă-mă, nu a fost cu intenție, n-am vrut sau să-i explici motivele pentru care l-ai jenat, l-ai întrerupt sau l-ai făcut să te aștepte? Pentru că scuza, prin semantica ei, înseamnă și a-ți cere iertare dacă întradevăr recunoști o oarece vină din parte-ți. Numai că una este să-ți ceri iertare pentru o culpă nepremeditată sau chiar involuntară (când poate să însemne o dovadă de educație, nu spun neapărat de bună creștere) și cu totul alta este să-ți ceri iertare pentru o jignire (chiar neintenționată) și cu atât mai mult când aceasta este, în fond, reflectarea și verbală a ceea ce, de fapt, este propria-ți convingere. Oricum s-ar produce și oricare ar fi jignirea, scuzele în acest caz prea seamănă a ipocrizie, pentru a nu spune direct că arată a lașitate: te-ai speriat de ce ți-a ieșit pe gură. În evul mediu scuzele se rezolvau mai bărbătește și anume prin duel. Dar vremea cavalerismului și a duelului a dispărut demult. Acum este vremea prefăcătoriilor, a ipocriziilor, a lașităților.

I-a scăpat, ca să dau și un exemplu, unui moderator de televiziune (după părerea mea, unul cam prea umflat cu pompa mediatică, făcând dintr-un mediocru anodin o vedetă și un manager obedient) cuvântul de dobitoc adresat ca epitet unui personaj (înalt, vezi bine) din administrația de stat. Trezit parcă din somn de pumnii unei frici cuibărite de mult în propria-i conștiință, s-a calmat instantaneu și nu mai contenea cu … scuzele exprimate sub toate formele posibile. Deși, dacă inteligența ar fi fost cea care să-l caracterizeze, putea conștientiza pe loc că făcuse o afirmație optativă sau chiar condiționată: „…dacă asta ați înțeles dumneavoastră din întrebarea mea, sunteți un dobitoc”.  Dacă se considera ofuscat preopinentul, însemna că se recunoștea în zisa de dobitoc. Pentru că, om fiind, nu i se putea aplica decât înțelesul de om prost sau lipsit de bun simț ceea ce, să fim drepți, după cinismul cu care privea nenorocirile unor oameni, nenorociri chiar de el provocate, exact asta era. Numai că, dovedindu-și lașitatea și lipsa de bărbăție, umflatul cu pompa moderator părea ca și cum se cam udase pe o parte a echipamentului său de dandy și nu mai nimerea cuvintele și nu mai găsea formulele de a se culpabiliza și de a-și cere scuze. Și felul în care o făcea nu aducea deloc a căință pornită din buna creștere, ci a implorare de a nu i se arunca mănușa…

Sau un alt caz: senatorul Dan Șova a afirmat într-o emisiune televizată că, citez: „În Pogromul de la Iași au murit 24 de evrei”, ceea ce, cum vom încerca să arătăm în continuare, n-ar fi un lucru nedemonstrabil. Și tot el, și tot în acea emisiune, a mai afirmat că, citez din nou: „… pe teritoriul României niciun evreu nu a avut de suferit”. Ei bine, imediat Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România –Elie Wiesel- l-a acuzat pe senator de încălcarea legii privind interzicerea negării Holocaustului. Iertat să fiu, dar ce este acest institutu și cum a apărut el? Se numește institut de cercetare a unui fenomen, ceea ce înseamnă că acel fenomen a existat cu adevărat. Dar cine a stabilit că fenomenul, holocaustul adică, a existat pe teritoriul României? Sunt multe voci, deloc puține dintre acestea chiar ale unor etnici evrei, care au o cu totul altă raportare la situația evreilor din România în perioada în care pe alte meleaguri se producea o epurare etnică cu aplicare mult mai largă, între etniile ce trebuiau epurate fiind și polonezi, și țigani, și multele nații slave, nu numai evrei. De ce atâta sensibilitate numai pentru nația evreiască, aleși între aleși și se dă cinic uitării întregul fenomen petrecut aevea dar, cum bine spunea senatorul Șova, nu pe teritoriul României. Cu toate acestea, pe care am convingerea că le cunoaște foarte bine, senatorul și-a exprimat, ulterior, regretul, printr-un comunicat, pentru afirmațiile făcute. Abia că prin stângăcia cu care a făcut-o senatorul se demască în ceea ce privește convingerile sale intime. Ascultați și dumneavoastră scuzele: „Mesajul care a ajuns în spațiul public a fost în totală contradicție cu ceea ce cred, gândesc și simt în legătură cu drama poporului evreu”. Adică ce vrea domnia sa să înțelegem că a vorbit fiind în transa vreunei „flăcări violete”, a unui hipnotizator de aiurea? Mai mult, însuși  dl Victor Ponta, șeful pe linie de partid al domnului Șova și-a cerut scuze, în numele PSD, pentru afirmațiile lui Șova și a catalogat întâmplarea drept o mare gafă, subliniind totodată că evreii au fost omorâți în România și în Transnistria, acestea fiind evenimente istorice pe care ar trebui să le cunoaștem și să le recunoaștem. Ei bine, nu să ne cerem și scuze dragă domnule Ponta? Păi uite că eu nu doresc acest lucru și nici nu-ți recunosc competența în a da verdicte învinovățind apriori poporul român. Mai mult, am convingerea că, spre deosebire de dumneata, senatorul Șova are știință de modul de gândire al evreimii mondiale între care și această mostră, ascultați-o: „Creștinii nu se orientează după practica observațiilor imparțiale culese din istorie, ci după o rutină teoretică, incapabilă de a ajunge la vreun rezultat real. De aceea niciodată noi nu ne vom orienta după ei; să-i lăsăm să-și mai petreacă încă ceva timp ca să se mai hrănească cu noi nădejdi și noi petreceri, sau cu amintirea plăcerilor trecute. Să-i lăsăm să creadă în însemnatatea pe care le-am inspirat-o, relativ la legile științei, la teorii. Tocmai de aceea propagăm în continuu, prin presa noastră, încrederea lor oarbă în aceste legi. Clasa inteligentă a creștinilor va fi mândră de cunoștințele sale și, fără a le examina în mod logic, ea va pune în aplicare toate învățăturile știnței născocite de către agenții noștri pentru a le călăuzi mințile în direcția care ne este trebuincioasă nouă”. Mai mult, pe domnul Șova, ca și pe noi, îl îngrijorează și  nominalizarea și înscăunarea domnului Mihai Răzvan Ungureanu în funcția de primministru pentru că, în mod sigur, domnia sa este, la fel ca și noi, în posesia informației că „Mihai-Răzvan Ungureanu este un premier evreu sionist și agent al Mossad”.

În ce ne privește, am spus-o, am scris-o și iată că o mai facem, evenimentele de la Iași nu au fost un pogrom ci o plată acordată în baza legii marțiale pentru cei care au încercat prin toate mijloacele să se opună ca armata română să treacă Prutul. Prin nu știu ce afinități, evreimea epocii era dedicată concepțiilor leniniste și credeau în binefacerile socialismului sovietic. (Sau poate vedeau în acesta însăți pieirea creștinătății, pe cenușa căreia să se înalțe triumfător stindardul sionist). Cert este că evreii (nu toți, de asta aproape că sunt sigur, eu însumi având un coleg de liceu evreu ale cărui comportări nu-mi sunt nici acum uitate și în familia căruia am aflat mai mult românism și mai mult antislavism decât în multe familii de români neaoși) din Iași au întâmpinat cu bolovani și căldări cu apă clocotită aruncate de pe ferestrele caselor în plutoanele oștirii române ce afluia în Iași pentru ofensiva de la momentul „H”, la fel cum și evreimea de dincolo de Prut a demonstrat o violentă și perfidă opoziție înaintării trupelor românești. Față de aceștia și față de cei care au pus la cale atentatul reușit de la Odesa s-au aplicat, este adevărat, măsuri severe. Nici măcar țiganii nu se pot plânge că au suferit un holocaust în România. Încolonarea lor în marș către Bug și lăsarea lor în libertate în stepă a fost, mai de grabă, o metodă de salvare în fața perspectivei lagărelor de concentrare hungaro-naziste.

De altfel, căpeteniile sioniste și astăzi gândesc foarte puțin diferit ca în urmă cu șatezeci și ceva de ani. „Creștinii, spun ei, aproape că au pierdut obișnuința de a gândi fără ajutorul sfaturilor noastre știintifice. Iată de ce ei nu văd trebuința grabnică de a face ceea ce vom face noi atunci când ne va fi sosit domnia și anume de a propăvădui în școlile primare singura știință adevărată, care e cea dintâi dintre toate științele ordinii sociale, ale vieții omenești și ale existenței sociale, știința care arată diviziunea muncii și împărțirea oamenilor în clase și condiții deosebite”.

Și atunci, de ce și cui să ne cerem scuze? Din lașități trecute, atât guvernarea din regimul Iliescu (I), cât și cea din regimul Iliescu (II), dar și cea a guvernării din regimul Constantibnescu au cedat cu ușurință invenctivelor aventurierului Elie Wiesel (născut pe meleaguri maramureșene și salvat de la holocaustul hortist pe o filieră românească (descrisă de Raol Șorban, de Rabinul Șafran al Vienei și de Rabinul Canadei) dar care, cu nerecunoștința proprie sinoadelor sioniste și masonice, mușcă mâna care l-a hrănit și scuipă unde a sărutat. Dacă la Iliescu se mai pot găsi unele scuze (pentru a fi corecți, trebuie să disociem guvernul Văcăroiu de președinție în aceste demersuri), având în vedere proasta imagine creată din interior și nevoia de a se prezenta în fața străinătății din apus și de peste ocean (noua poartă la care tot românul este obligat să se închine), la Constantinescu și guvernele sale, precum și la Băsescu și guvernele sale nu mai putem găsi nici o scuză. Ba chiar ar trebui să afirmăm deschis dezacordul nostru nu numai față de poziția pe care o adoptă, cu capul plecat în problema holocaustului, dar și în ce privește permisiunea abordării și invocării unor pretenții deșănțate și obraznice ale celor ce s-au cocoțat în fruntea minorității maghiare de la noi, de unde nu mai vrea să se dea plecată. Pentru că, de fapt, acești lideri, nu știu cât de agreați de maghiarul de rând din România, oriunde s-ar afla el, gândesc precum li se dictează din afară și anume, total străin intereselor populației acestei țări, indiferent de naționalitatea fiecărui cetățean al ei. Elita sionistă și masonică nu se jenează să afirme în documentele lor sinodale și/sau protocolare că: „Dacă deja de pe acum am știut să câștigăm de partea noastră pe membrii societăților creștine în așa măsură, încât aproape toți privesc întâmplările lumii prin sticla cu anticipație colorată a ochelarilor pe care chiar noi i-am pus pe nas, dacă deja de pe acum nu mai există pentru noi uși zăvorâte care să ne împiedice cunoașterea acelor lucruri pe care creștinii le numesc prostește secrete de Stat, ce va fi atunci când vom fi stăpânii recunoscuți ai acestei planete și vom conduce prin persoana Marelui Suveran?

În aceste condiții și după o asemenea demonstrație, spuneți-mi dumneavoastră, vă rog, care este pragul scuzei dintre demnitate și lașitate? Și pe când conducătorii acestui popor se vor arăta demni de verticalitatea înaintașilor?

10.03.2012                                                                      Alla Volcova

 

 

 

Ferească Domnul de mai rău!

Trecu o zgaibă de clătinătură, că zdruncinătură nu poate fi numită, de numai 3,2 grade pe scara Richter simțită de unii, puțini la număr, și prin capitala țării și de aici aproape să se nască spaime și îngrijorări, aproape de o isterie generalizată. Hai să nu glumim că așa ceva nu este de glumă. Până la urmă, să mulțumiom Domnului că de data asta a fost doar o sperietură, și să-L rugăm să ne scutească pentru mulți ani de acum înainte de ceva mai mult. Pentru că, încep să cred că de la 5,5 grade, pe aceeași scară, mai sus nu vom mai vorbi doar de o sperietură ci de cu ceva mult mai grav. Spre liniștirea noastră, a apărut și de astă dată eternul Mărmureanu (acum director onorific al Institutului de Fizică a Pământului) care cu bonomia-i cunoscută și cu calmu-i imperturbabil ne-a explicat doct și științific cum vine treaba cu zona de epicentru, adâncimea focarului și așa mai departe și chiar la ce ne putem aștepta în viitorul neprevizibil. Mulțumim domnului Mărmureanu pentru grija ce ne-o poartă, pentru veștile liniștitoare ce ni le furnizează de fiecare dată dar parcă ar mai trebui ceva din partea domniei sale. Ar trebui să mai vină și cu avertizări pentru cei ce de ani de zile tot se fac că fac ceva și de fapt nu fac nimic. Pentru că, dacă la cutremurul din 1977 și cel din 1986, chiar și cel din 1990 cea mai mare parte a construcțiilor „epocii de aur” și-au arătat, cât de cât trăinicia, iar cele mai  bătrâioare și-au betegit de-a binelea lianturile, nu știm ce ne poate arăta o noua zdruncinutură care, cum spuneam, ar putea depăși 5,5 grade pe scara domnului Richter. În marile orașe ale zonei virtuale supuse cutremurelor se îndesec bulinele roșii de pe zidurile din ce în ce mai multor clădir, clădiri în care locuiesc oameni, clădiri la margine de trotuare pe care circulă oameni. Pe de altă parte, cele trei cutremure amintite au ajutat și ele la o creștere a șubrzelii chiar și a clădirilor  din beton, ctitorii ale socialismului biruitor, așa încât nu mai avem nici măcar siguranță din partea acestora. Pentru că, despre valențele de rezistență ale noilor construcții din metal, sticlă și rigips, nici în aprecierile inspecției în construcții nu avem certitudine. Mai ales în zilele acestea de largă și originală democrtație, în care totul se vinde și totul este de cumpărare, inclusiv avizele, expertizele și certificatele.

Să zicem că suntem noi prea cârcotași și că, pe de-adevăratelea, lucrurile stau mult mai bine decât ne temem noi că s-ar putea întâmpla la un seism de 6-7 grade Richter. Dar orice s-ar spune, ceva- ceva dezastre nu putem să negăm că se vor produce. Și dacă ar fi numai la nivelul celor din 1977 și tot ajungem să cădem pe gânduri. Atunci, în 1977, cel puțin în București, au fost câteva atuuri ale acțiunilor post-cutremur. În primul rând a fost beneficiul șantierului metroului care dispunea de o serie de utilaje numai bune pentru înlăturarea urmărilor dezastrului. Apoi, a existat beneficiul existenței unei armate organizate, cu militari tineri și în putere, tineri entuziaști și fără angoase. A mai existat avantajul unor formațiuni de gărzi patriotice bine organizate și corespunzător echipate și înzestrate. Nu în ultimul rând, a existat un sistem medical cu asezăminte solide-rezistente, rămase în picioare, cu un personal profesionist și cu materiale igienico-sanitare la nivelul necesarului în caz de dezastre. Și a mai existat ceva despre care astăzi ne îndoim a mai exista: era o rezervă de stat în alimente, efecte de echipare și campare care să asigure nevoile de prim ajutor și cazare provizorie în condiții de protecție împotriva epidemiilor. În ultimul rând, doar în enumerare dar nu și în valoarea contribuției, au fost colectivele de oameni ai muncii din întreprinderi și instituții.

Toate acestea au fost și au reușit să micșoreze efectele dezastrului, minimizând necazurile oamenilor și pierderile materiale. Dar astea au fost. Întrebarea care rămâne este ce va fi dacă și când un nou seism va zgudui pământul? Să o luăm pe rând:

România nu mai dispune de utilajele de forță și specializate în lucrări de despresurare: uzinele care le produceau în țară s-au vândut la fiare vechi, importurile s-au limitat la utilaje ușoare și ieftine, personalul calificat și concentrat capabil să execute asemenea lucrări fie s-a pierdut prin îmbătrânire, fie este plecat pe alte meleaguri pentru a fi de folos altora. Apoi, România nu mai dispune de o armată organizată și permanent încazarmată, din tineri fără obligații familiale, gata să răspundă cu entuziasmul caracteristic vârstei. Armata de azi, armată de lefegii, cu oameni trecuți de prima tinerețe și cu multe obligații și greutăți familiale nu se mai află zi și noapte concentrată în cazărmi solide care să le asigure, în primul rând protecția lor, făcându-i astfel capabili de răspuns imediat și calificat pentru intervențiile de salvare de vieți și de recuperare de bunuri materiale. În plus, fostele unități de geniu dotate cu echipamente și utilaje  capabile de pliere imediată pentru intervenții la dezastre au fost risipite sau lichidate. Acum, singure unitățile de pompieri mai pot fi accesate. Dar acestea, cu tot entuziasmul celor care le populează, nu pot fi de mare folos, altele fiind sarcinile lor ordinare pentru care au fost și echipate, și dotate, și instruite.

Mai apoi, lipsește sprijinul calificat al fostelor gărzi patriotice. Lipsirea României de o asemenea organizare n-am înțeles-o pentru nimic în lume și nici nu cred că o voi înțelege, cu atât mai mult cu cât nu știu nici din ce considerente „patriotice” s-a renunțat la stagiul militar obligatoriu în favoarea unei armate pe bază de contract, improprie tradiției de pe aceste meleaguri. Despre colectivele de oameni ai muncii nici nu se mai poate vorbi, România rămânând de mult fără o industrie proprie, fără locuri de muncă, fără o clasă a muncii organizată. În plus, azi s-a modificat cu 180 de grade concepția oamenilor. Acum, îmbătați de democrație, fiecare se consideră responsabil numai pentru el, nimănui nemaitrecându-i prin minte preceptele de solidaritate umană.

Îngrijorarea crește când ne gândim că astăzi s-ar putea să nu mai putem vorbi în România de existența unei rezerve de stat în alimente, în efecte, în cazarmament și toate celelalte. Fenomenele meteorologice din ianuarie – februarie 2012 aproape că ne dau răspunsul. Un răspuns îngrijorător. A fost nevoie de contribuții voluntare pentru năpăstuiții uitat de autoritățile de stat sub troiene, în ger și fără hrană. Singura grijă a statului a fost admonestarea venită din partea proaspătului prim-ministru cum că în loc să dea la lopată localnicii stau în casă la căldură. Câtă rupere de realitate s-a făcut evidentă din partea domnișorului primministru când acei bătrâni mureau de hipotermie în casele în care erau ferecați de cantitățile uriașe de omăt căzut peste noapte!

În plus, pentru ca grozăvia să fie întregită, ne rugăm Domnului să ne apere de un dezastru major pentru că la noi nu mai există un sistem sanitar care să fie capabil să răspundă profesionist în caz de necesitate.

Să fi rămas speranța românului și a României numai în Dumnezeu? Am ridicat în acest text o serie de probleme-întrebări la care nu aștept răspuns ci fapte. Iar faptele înseamnă refacerea sistemului sanitar, înseamnă repunerea pe picioare a industriei și crearea de locuri sigure de muncă și plătite în raport cu munca. Faptele înseamnă existența la cotele necesare a rezervei de stat și, nu în cele din urmă, faptele înseamnă asigurarea capacității de apărare a țării printr-un sistem sigur și eficient, în primul rând prin găsirea formei de instruire a fiecărui cetățean major al țării, prin antrenarea tineretului în forme, fie ele și voluntare de instruire și de pregătire pentru apărare și pentru intervenții în caz de dezastre. Noi am scris în paginile acestui hebdomadar și unele propuneri și/sau sugestii de cum să se facă această instruire, această pregătire. Atât cât ne-am priceput noi, cu experiența pe care o avem, cu informațiile de cum este la alții. Din nefericire și în această privință, ca și în multe altele, noi vorbim, noi scriem și tot noi auzim și tot noi citim. Să spunem că este firesc pentru că din aceste propuneri nu se pot obține parandărături prin punerea lor în aplicare? Le sugerez celor din guverne, celor din parlament și, cel mai sigur, pe cei de la președinție să se mai gândească. În mod sigur există soluții să se extragă și de aici ceva profit, un cât de cât parandărăt, poate chiar peste așteptări. Și știți ceva? Fie și satisfacerea lăcomiei lor, numai asigurați-ne că un neferict cataclism ne va găsi pregătiți să-i facem față și mai ales să-i supraviețuim și să-i putem înlătura urmările.

                      10.02.2012                                                     Liviu Lehlianu

Falsificatori ai istoriei, există și pentru voi un Dumnezeu. Feriți-vă: cântarul lui măsoară întotdeuna corect!

Mereu m-am încăpățânat să cred în valoarea de știință a istoriei. Și persist și acum, la vârsta înaintată pe care o am, să cred în acest adevăr, pentru că adevăr este, că istoria este și trebuie să rămână o știință. Din nefericire, însă pentru ea, istoria rămâne, peste ani și vremi, prin cuvântul scris, altminteri, transmisia sa orală căpătând girul de legendă. Iar legendele pot fi și sunt amendate cu ușurință de purtătoare a unei mai mari sau mai mici încărcături de ficțiune. Și cine poate combate o asemenea ipoteză? Poate doar unele mărturii faptice înmagazinate în situri sau obiecte de uz casnic, de vânătoare sau de luptă. Numai că acestea, din interese sau din prostie, dispar miraculos iar neglijența în aceste cazuri este strâns legată de ignoranță, de incultură sau pur și simplu din interese mercantile. Și astfel, valorile faptice sunt fie înstrăinate prin vânzări directe sau licitații reale ori contrafăcute, fie distruse la propriu (vezi Roșia Montană sau Roșia Poieni, vezi mărturiile și comorile dacice din munții Orăștiei, vezi multele valori de patrimoniu care sunt plimbate pe la diverse expoziții din străinătate și care uită drumul de întoarcere și multe alte situații asemenea), fără ca cineva să pățească ceva. Și cum altfel din moment ce încă din primele luni ale anului 1990, domnul Andrei Pleșu, vremelnicul ministru al culturii, a avut ca primă grijă să abroge legea „socialistă” a patrimoniului, dând astfel liber la înstrăinare, la distrugere, la valorificare în scop personal. Pe parcurs, au apărut o seamă de prescripții, fiindu-mi greu să le spun legi, care se fac că protejează valorile patrimoniale, între ele și vestigiile istorice.

Revenind la valoarea de știință a istoriei mărturisesc că aceasta este vulgarizată și prin faptul că acum, și ca acum probabil și în alte perioade ale istoriei, s-au apucat să scrie texte cu referiri la trecut, cărora să le spună cu emfază pagini reale de istorie, toți neica-nimenii care au eșuat în alte meserii sau științe dar care, prin tupeu și oportunități ale vremii au ajuns în situații favorizante în care au la dispoziție pagini de ziar sau edituri prin mijlocirea cărora să verse pe piață elucubrații, cele mai multe agramete sau bolnave ideatic cu dorința, sinceră pentru ei, de a-și face popularitate și a-și scrie un nume, speră ei, pentru viitorime. De multe ori am criticat și am învinovățit pe adevărații istorici, pe cei cu știința scrierii istoriei, cei care stăpânesc instrumentele cercetării și interpretării faptelor și evenimentelor că nu se implică în scrierea istoriei contemporane pentru a stopa valul de mizerii cu prețiozitatea de istorie ce invadează piața actuală, deformând sau îndobitocind mințile tinerei generații. Am spus-o de multe ori în scris, unora chiar direct, de ce tac și lasă piața liberă la fel de fel de intoxicații. Dar, aducându-mi aminte de răspunsul fostului premier chinez Ciu en Lai care, în anii ‘70 ai veacului trecut, întrebat ce părere are despre revoluția franceză (1789) a răspuns că este prea devreme să se poată exprima cu exactitate, încep să le dau dreptate adevăraților istorici precum domnii Dan Berindei, Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu, Mircea Dogaru, Gheorghe Buzatu și alții care nu se avântă încă, arhivele fiind abia de curând deschise și nu în totalitate accesibile. Istoria nu se scrie după ureche, nu se face cu parte-priuri, cu interese partinice sau doctrinare, nu se expune la comandă și/sau după interese de moment. O astfel de istorie nu numai că nu este știință, dar nu este nici măcar legendă. Este, în cel mai fericit caz, un mijloc de propagandă și, tocmai de aceea, inoculată cu virusul cel mai periculos de îndoctrinare mincinoasă a minților tinerei generații care, și atunci când, parte din ei, vor încerca să scrie istorie, studiind documentele vremii, vor fi aplecați mai mult spre aberațiile ce invadează în prezent piața, pentru că rezonează mai mult cu structura lor formativă și mai puțin cu ceea ce relatează fapte și momente petrecute cu adevărat pe care cu ușurință le pot trece la balast, inversând astfel scara de valori. Totuși, dacă adevărații istorici care mai trăiesc azi nu lasă în urmă-le măcar crochiuri de cum trebuie înțeleasă istoria noastră modernă și contemporană (doar dl. Dinu Giurăscu are câteva încercări de un astfel de demers), va fi greu istoricilor, fie și după două sute de ani, vorba premierului chinez, să afirme că au din ce să scrie istorie cu valoare de știință. Este lăudabilă strădania unui Alex Stoenescu care și-a transformat hoby-ul de istoric în profesie. Dar ar trebui să aibă decența să recunoască, în toate scrierile sale (care au invadat piața parcă având dorința să-l depășească pe Iorga) că sunt propriile sale păreri după studierea unei părți de documentație și reprezintă o interpretare personală a unor evenimente, fără a da, așa cum o face, valoare de postulat a întregii sale maculaturi. Mai nou, un eșuat al cronicilor sportive, un bolovănos ziarist, făcut și nu născut, Grigore Cartianu, folosindu-se (oare pe gratis?) de munca unor ziariști tineri alergați să adune vorbe și impresii, mai puțin documente, sau cumpărând munca unor profesori de istorie precum respectabila (fără ironie) doamnă Betea, și-a pus cu impostură (iertat să fiu dacă mi-am avansat o părere, fondată pe cunoașterea greutății de a scrie o carte de unul singur, mai ales când este vorba de a pretinde că scriu fapte și adevăruri cu caracter istoric) semnătura pe două cărți voluminoase lansate cu mare pompă la târguri de carte și transmise prin intermediul ziarului al cărui redactor șef este (pe ce criterii doar patronul ziarului s-o știe) în mai multe mari capitale de județ din țară. Personal le-am cumpărat și le-am citit. Ei bine, nu le recomand. Chiar dacă unele pasaje (insist, unele pasaje, nu cărțile în întregime, înțeleagă cine ce vrea din asta) sunt, literar vorbind, bine scrise. Abundă aceste cărți de refulări cu pretenții de adevăruri de valoare, abundă spuneam de ură viscerală față de un regim care, neavând el pera multe în comun cu spiritul mai libertin al poporului român, i-a dat însă posibilitatea și unuia precum Grigore Cartianu să facă o școală gratuită urmare căreia are acum și condeiul și suportul redacției al cărei șef este să scrie, să publice și să se considere un mare luptător pentru adevăr.

Nu m-aș fi apucat să scriu acest eseu, altele fiind temele pe care directorul hebdomadarului mi le cere, dacă în diminața acesta de duminică nu aveam ocazia să-l ascult pe marele critic politic și acuzator doctrinar mestecând cu multă vigoare combativă și obliterată pretenție istorică vorbe despre vicisitudinile epocii apuse în 1989. Adică exact epoca în care chiar domnia sa s-a format, mic și nevoiaș fiu de țărani din Gorj, fără alte posibilități decât munca grea a pământului puțin rodnic al ținutului natal. Ei bine, și numai faptul că refuzi să vezi propria-ți oportunitate și, din potrivă, să o negi spune multe despre caracterul și despre arivismul omului. Iar tendința pusă în operă de a caracteriza și de a condamna o epocă numai pentru ce ție un ți-a plăcut sau pentru că asta este fotogenic la un moment dat este o crimă formativă și morală. Întrebarea unui ascultător „dacă s-a făcut și ceva bun” în epoca ce acum îi miroase urât „marelui scriitor”, a căpătat un răspuns nu numai arogant dar și de rea credință. Cică întrebarea ascultătorului este lipsită de inteligență sau de onestitate. (Ați sesizat, bănuiesc, plinul de democrație ce-l domină pe dl Cartianu. Acestuia îi este străină, în mod sigur, definiția democrației conform căreia cineva s-ar lupta pâna la moasrte pentru a-i da dreptul altuia să-l contrazică, să aibă așadar o părere contrară. La dl Cartianu funcționează sechela celeilalte democrații conform căreia cine un este cu noi este împotriva noastră, transpusă în lozinca destul de cunoscută în vremi, „dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”). Sigur, zice domnia sa, s-a făcut electrificarea (este domeniul ce i-a venit rapid în memorie, semn al trăirii marelui șoc al trecerii de la lampa cu petrol lampant la becul electric), dar uită să spună că până după al doilea război mondial puține erau localitățile  și chiar zonele țării care cunoșteau binefacerile curentului electric. Mai uită să spună vehementul critic că după 1989 nu s-a mai făcut, în douăzeci și doi de ani, adică jumătate din epoca ce-i „dă fiori” acum, nu s-a mai făcut nimic pentru completarea și extinderea electrificării, că mai sunt localități și zone pe cuprinsul țării rămase departe de electrificare pe care, deocamdată, noua epocă le-a dat uitării: n-avem bani, nu-i așa? Eu i-ași răspunde nu că nu avem bani, ci că nu mai avem cercetare, nu mai avem proiectare. Sistemul energetic este creația integrală a specialiștilor români, a muncitorilor români. Se uită cu vinovăție acest lucru. Am dat de multe ori exemplul bulevardului ce azi se intitulează Nicolae Titulescu, din buricul Bucureștiului, nu departe de sediul Guvernului României și gara centrală a orașului și a țării, care încă în anii ‘60 ai veacului trecut nu beneficia de canalizare, de apă curentă (care se găsea la pompa din colțul străzii), nu  avea curent electric (se folosea încă lampa cu gaz lampant) nu avea gaze și nici termoficare etc. Acesta era modernismul moștenit de România. S-au făcut greșeli și s-au comis crime nejustificate. Este foarte adevărat. S-au făcut toate aceste sub deviza mai binelui celor mulți dar sub care s-au produs abominabilități nepermise. Dar să spui că închisorile în care erau aruncați luptătorii comuniști, câți erau ei, erau case de odihnă în comparație cu condițiile aplicate de regimul de „democrație populară” este iarăși o mistificare. Închisorile politice rămân închisori politice indiferent de regim. Lupta pentru putere este la fel de atroce, indiferent de regim. Abia că din nerecunoașterea acestui adevăr începe falsificarea istoriei. Bagatelizarea rolului minuscului partid (dar care avea deja o mare aderență publică datorată unei insidioase propagande) în organizarea loviturii de palat de la 23 august 1944 este o eroare ce va ieși câdva la suprafață. Rivalitatea și nehotărârea partidelor istorice puteau zădărnici, fără implicarea partidului comunist prin cei câțiva oameni cu principii și priceperi organizatorice gata formate precum Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș, puteau zădărnicii sau chiar da peste cap planul palatului regal.

Fără a mă transforma în apărătorul regimului existent vreme de 45 de ani (1945-1989) nu mă pot opri să-i amintesc „venerabilului” Cartianu că în acei ani s-a format o cohortă de profesioniști, de toate nivelurile (mediu, profesional, cu studii superioare) care au făcut posibilă dezvoltarea învățământului, culturii, sănătății, economiei tehnice, cercetării, proiectării ș.a.m.d. Toți aceștia au fost cei care au creat țării o infrastructură tehnică, școlară, de sănătate, de apărare, culturală ce nu mai cunoscuse niciodată România. De ce nu recunoaște domnia sa, dacă adevărul îl stăpânește, că toate acestea s-au subțiat până la disparițe în acești douăzecișidoi de ani?! În emisiunea citată, colac peste pupăză, pentru a ne desăvârși ideea de subiectivism al istoriei, năruind și mai mult adevărul de caracter de știință al acesteia, a intervenit și dl Giuvara cu morga sa de istoric, afirmând că, citez din memorie dar aproape de real: „se menține și se perpetuează o grosolană minciună cu privire la telegrama venită de la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944. Întâmplarea face ca eu să fi fost desemnat curier diplomatic în capitala Finlandei și, așadar, sunt singurul în viață care cunoaște adevărul”. Adevăr pe care nu l-a dezvăluit. (telegrama venise prin cablu și cifrată!). Și chiar de l-ar fi dezvăluit, de ce ar trebui să credem fără rezerve în „adevărul” domniei sale? De ce nu se face nici acum publică telegrama? În plus, iată, îi spun eu dlui Giuvara că am în bibliotecă o broșură scrisă în 1991 de venerabilul, pe bune, domn Coposu în care domnia sa vorbește și despre telegramă și despre conținutul ei, că doar în casa sa s-au întâlnit domnii Buzești și Maniu când au hotărât să nu o aducă la cunoștină regelui pentru că ar fi însemnat să se meargă mai departe pe mâna Mareșalului ceea ce ar fi însemnat, credeau ei, moartea partidelor lor istorice, moarte care oricum a survenit peste numai doi ani!

Sunt multe de spus, dar nu are rost să lungim acest eseu. Vor fi și alte ocazii când vom mai spune și alte idei de-ale noastre, care se vor obiective, detașate de orice fel de oportunism, vârsta și preocupările actuale având darul a le ignora. Oricum, fac din nou apel la adevărații oameni de meserie din domeniul istoriei să nu lase neamendate impostura, tratarea trunchiată și partinică a momentelor și evenimentelor istorice, lichelismul și reaua credință. Pentru că, neamendându-le la timp, ele devin peste vreme documente de falsificare a adevărului.

Să nu ne facem părtași la alterarea conștiințelor de mâine. Așa să ne ajute Dumnezeu!

                             05.02.2012                                               Victor Vernescu

 

Normal
0

false
false
false

EN-US
X-NONE
X-NONE

MicrosoftInternetExplorer4

 

 

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-priority:99;
mso-style-qformat:yes;
mso-style-parent:”";
mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;
mso-para-margin:0in;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:11.0pt;
font-family:”Calibri”,”sans-serif”;
mso-ascii-font-family:Calibri;
mso-ascii-theme-font:minor-latin;
mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;
mso-fareast-theme-font:minor-fareast;
mso-hansi-font-family:Calibri;
mso-hansi-theme-font:minor-latin;
mso-bidi-font-family:”Times New Roman”;
mso-bidi-theme-font:minor-bidi;}

Falsificatori ai istoriei, există și pentru voi un Dumnezeu.

Feriți-vă: cântarul lui măsoară întotdeuna corect!

Mereu m-am încăpățânat să cred în valoarea de știință a istoriei. Și persist și acum, la vârsta înaintată pe care o am, să cred în acest adevăr, pentru că adevăr este, că istoria este și trebuie să rămână o știință. Din nefericire, însă pentru ea, istoria rămâne, peste ani și vremi, prin cuvântul scris, altminteri, transmisia sa orală căpătând girul de legendă. Iar legendele pot fi și sunt amendate cu ușurință de purtătoare a unei mai mari sau mai mici încărcături de ficțiune. Și cine poate combate o asemenea ipoteză? Poate doar unele mărturii faptice înmagazinate în situri sau obiecte de uz casnic, de vânătoare sau de luptă. Numai că acestea, din interese sau din prostie, dispar miraculos iar neglijența în aceste cazuri este strâns legată de ignoranță, de incultură sau pur și simplu din interese mercantile. Și astfel, valorile faptice sunt fie înstrăinate prin vânzări directe sau licitații reale ori contrafăcute, fie distruse la propriu (vezi Roșia Montană sau Roșia Poieni, vezi mărturiile și comorile dacice din munții Orăștiei, vezi multele valori de patrimoniu care sunt plimbate pe la diverse expoziții din străinătate și care uită drumul de întoarcere și multe alte situații asemenea), fără ca cineva să pățească ceva. Și cum altfel din moment ce încă din primele luni ale anului 1990, domnul Andrei Pleșu, vremelnicul ministru al culturii, a avut ca primă grijă să abroge legea „socialistă” a patrimoniului, dând astfel liber la înstrăinare, la distrugere, la valorificare în scop personal. Pe parcurs, au apărut o seamă de prescripții, fiindu-mi greu să le spun legi, care se fac că protejează valorile patrimoniale, între ele și vestigiile istorice.

Revenind la valoarea de știință a istoriei mărturisesc că aceasta este vulgarizată și prin faptul că acum, și ca acum probabil și în alte perioade ale istoriei, s-au apucat să scrie texte cu referiri la trecut, cărora să le spună cu emfază pagini reale de istorie, toți neica-nimenii care au eșuat în alte meserii sau științe dar care, prin tupeu și oportunități ale vremii au ajuns în situații favorizante în care au la dispoziție pagini de ziar sau edituri prin mijlocirea cărora să verse pe piață elucubrații, cele mai multe agramete sau bolnave ideatic cu dorința, sinceră pentru ei, de a-și face popularitate și a-și scrie un nume, speră ei, pentru viitorime. De multe ori am criticat și am învinovățit pe adevărații istorici, pe cei cu știința scrierii istoriei, cei care stăpânesc instrumentele cercetării și interpretării faptelor și evenimentelor că nu se implică în scrierea istoriei contemporane pentru a stopa valul de mizerii cu prețiozitatea de istorie ce invadează piața actuală, deformând sau îndobitocind mințile tinerei generații. Am spus-o de multe ori în scris, unora chiar direct, de ce tac și lasă piața liberă la fel de fel de intoxicații. Dar, aducându-mi aminte de răspunsul fostului premier chinez Ciu en Lai care, în anii ‘70 ai veacului trecut, întrebat ce părere are despre revoluția franceză (1789) a răspuns că este prea devreme să se poată exprima cu exactitate, încep să le dau dreptate adevăraților istorici precum domnii Dan Berindei, Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu, Mircea Dogaru, Gheorghe Buzatu și alții care nu se avântă încă, arhivele fiind abia de curând deschise și nu în totalitate accesibile. Istoria nu se scrie după ureche, nu se face cu parte-priuri, cu interese partinice sau doctrinare, nu se expune la comandă și/sau după interese de moment. O astfel de istorie nu numai că nu este știință, dar nu este nici măcar legendă. Este, în cel mai fericit caz, un mijloc de propagandă și, tocmai de aceea, inoculată cu virusul cel mai periculos de îndoctrinare mincinoasă a minților tinerei generații care, și atunci când, parte din ei, vor încerca să scrie istorie, studiind documentele vremii, vor fi aplecați mai mult spre aberațiile ce invadează în prezent piața, pentru că rezonează mai mult cu structura lor formativă și mai puțin cu ceea ce relatează fapte și momente petrecute cu adevărat pe care cu ușurință le pot trece la balast, inversând astfel scara de valori. Totuși, dacă adevărații istorici care mai trăiesc azi nu lasă în urmă-le măcar crochiuri de cum trebuie înțeleasă istoria noastră modernă și contemporană (doar dl. Dinu Giurăscu are câteva încercări de un astfel de demers), va fi greu istoricilor, fie și după două sute de ani, vorba premierului chinez, să afirme că au din ce să scrie istorie cu valoare de știință. Este lăudabilă strădania unui Alex Stoenescu care și-a transformat hoby-ul de istoric în profesie. Dar ar trebui să aibă decența să recunoască, în toate scrierile sale (care au invadat piața parcă având dorința să-l depășească pe Iorga) că sunt propriile sale păreri după studierea unei părți de documentație și reprezintă o interpretare personală a unor evenimente, fără a da, așa cum o face, valoare de postulat a întregii sale maculaturi. Mai nou, un eșuat al cronicilor sportive, un bolovănos ziarist, făcut și nu născut, Grigore Cartianu, folosindu-se (oare pe gratis?) de munca unor ziariști tineri alergați să adune vorbe și impresii, mai puțin documente, sau cumpărând munca unor profesori de istorie precum respectabila (fără ironie) doamnă Betea, și-a pus cu impostură (iertat să fiu dacă mi-am avansat o părere, fondată pe cunoașterea greutății de a scrie o carte de unul singur, mai ales când este vorba de a pretinde că scriu fapte și adevăruri cu caracter istoric) semnătura pe două cărți voluminoase lansate cu mare pompă la târguri de carte și transmise prin intermediul ziarului al cărui redactor șef este (pe ce criterii doar patronul ziarului s-o știe) în mai multe mari capitale de județ din țară. Personal le-am cumpărat și le-am citit. Ei bine, nu le recomand. Chiar dacă unele pasaje (insist, unele pasaje, nu cărțile în întregime, înțeleagă cine ce vrea din asta) sunt, literar vorbind, bine scrise. Abundă aceste cărți de refulări cu pretenții de adevăruri de valoare, abundă spuneam de ură viscerală față de un regim care, neavând el pera multe în comun cu spiritul mai libertin al poporului român, i-a dat însă posibilitatea și unuia precum Grigore Cartianu să facă o școală gratuită urmare căreia are acum și condeiul și suportul redacției al cărei șef este să scrie, să publice și să se considere un mare luptător pentru adevăr.

Nu m-aș fi apucat să scriu acest eseu, altele fiind temele pe care directorul hebdomadarului mi le cere, dacă în diminața acesta de duminică nu aveam ocazia să-l ascult pe marele critic politic și acuzator doctrinar mestecând cu multă vigoare combativă și obliterată pretenție istorică vorbe despre vicisitudinile epocii apuse în 1989. Adică exact epoca în care chiar domnia sa s-a format, mic și nevoiaș fiu de țărani din Gorj, fără alte posibilități decât munca grea a pământului puțin rodnic al ținutului natal. Ei bine, și numai faptul că refuzi să vezi propria-ți oportunitate și, din potrivă, să o negi spune multe despre caracterul și despre arivismul omului. Iar tendința pusă în operă de a caracteriza și de a condamna o epocă numai pentru ce ție un ți-a plăcut sau pentru că asta este fotogenic la un moment dat este o crimă formativă și morală. Întrebarea unui ascultător „dacă s-a făcut și ceva bun” în epoca ce acum îi miroase urât „marelui scriitor”, a căpătat un răspuns nu numai arogant dar și de rea credință. Cică întrebarea ascultătorului este lipsită de inteligență sau de onestitate. (Ați sesizat, bănuiesc, plinul de democrație ce-l domină pe dl Cartianu. Acestuia îi este străină, în mod sigur, definiția democrației conform căreia cineva s-ar lupta pâna la moasrte pentru a-i da dreptul altuia să-l contrazică, să aibă așadar o părere contrară. La dl Cartianu funcționează sechela celeilalte democrații conform căreia cine un este cu noi este împotriva noastră, transpusă în lozinca destul de cunoscută în vremi, „dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”). Sigur, zice domnia sa, s-a făcut electrificarea (este domeniul ce i-a venit rapid în memorie, semn al trăirii marelui șoc al trecerii de la lampa cu petrol lampant la becul electric), dar uită să spună că până după al doilea război mondial puține erau localitățile  și chiar zonele țării care cunoșteau binefacerile curentului electric. Mai uită să spună vehementul critic că după 1989 nu s-a mai făcut, în douăzeci și doi de ani, adică jumătate din epoca ce-i „dă fiori” acum, nu s-a mai făcut nimic pentru completarea și extinderea electrificării, că mai sunt localități și zone pe cuprinsul țării rămase departe de electrificare pe care, deocamdată, noua epocă le-a dat uitării: n-avem bani, nu-i așa? Eu i-ași răspunde nu că nu avem bani, ci că nu mai avem cercetare, nu mai avem proiectare. Sistemul energetic este creația integrală a specialiștilor români, a muncitorilor români. Se uită cu vinovăție acest lucru. Am dat de multe ori exemplul bulevardului ce azi se intitulează Nicolae Titulescu, din buricul Bucureștiului, nu departe de sediul Guvernului României și gara centrală a orașului și a țării, care încă în anii ‘60 ai veacului trecut nu beneficia de canalizare, de apă curentă (care se găsea la pompa din colțul străzii), nu  avea curent electric (se folosea încă lampa cu gaz lampant) nu avea gaze și nici termoficare etc. Acesta era modernismul moștenit de România. S-au făcut greșeli și s-au comis crime nejustificate. Este foarte adevărat. S-au făcut toate aceste sub deviza mai binelui celor mulți dar sub care s-au produs abominabilități nepermise. Dar să spui că închisorile în care erau aruncați luptătorii comuniști, câți erau ei, erau case de odihnă în comparație cu condițiile aplicate de regimul de „democrație populară” este iarăși o mistificare. Închisorile politice rămân închisori politice indiferent de regim. Lupta pentru putere este la fel de atroce, indiferent de regim. Abia că din nerecunoașterea acestui adevăr începe falsificarea istoriei. Bagatelizarea rolului minuscului partid (dar care avea deja o mare aderență publică datorată unei insidioase propagande) în organizarea loviturii de palat de la 23 august 1944 este o eroare ce va ieși câdva la suprafață. Rivalitatea și nehotărârea partidelor istorice puteau zădărnici, fără implicarea partidului comunist prin cei câțiva oameni cu principii și priceperi organizatorice gata formate precum Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș, puteau zădărnicii sau chiar da peste cap planul palatului regal.

Fără a mă transforma în apărătorul regimului existent vreme de 45 de ani (1945-1989) nu mă pot opri să-i amintesc „venerabilului” Cartianu că în acei ani s-a format o cohortă de profesioniști, de toate nivelurile (mediu, profesional, cu studii superioare) care au făcut posibilă dezvoltarea învățământului, culturii, sănătății, economiei tehnice, cercetării, proiectării ș.a.m.d. Toți aceștia au fost cei care au creat țării o infrastructură tehnică, școlară, de sănătate, de apărare, culturală ce nu mai cunoscuse niciodată România. De ce nu recunoaște domnia sa, dacă adevărul îl stăpânește, că toate acestea s-au subțiat până la disparițe în acești douăzecișidoi de ani?! În emisiunea citată, colac peste pupăză, pentru a ne desăvârși ideea de subiectivism al istoriei, năruind și mai mult adevărul de caracter de știință al acesteia, a intervenit și dl Giuvara cu morga sa de istoric, afirmând că, citez din memorie dar aproape de real: „se menține și se perpetuează o grosolană minciună cu privire la telegrama venită de la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944. Întâmplarea face ca eu să fi fost desemnat curier diplomatic în capitala Finlandei și, așadar, sunt singurul în viață care cunoaște adevărul”. Adevăr pe care nu l-a dezvăluit. (telegrama venise prin cablu și cifrată!). Și chiar de l-ar fi dezvăluit, de ce ar trebui să credem fără rezerve în „adevărul” domniei sale? De ce nu se face nici acum publică telegrama? În plus, iată, îi spun eu dlui Giuvara că am în bibliotecă o broșură scrisă în 1991 de venerabilul, pe bune, domn Coposu în care domnia sa vorbește și despre telegramă și despre conținutul ei, că doar în casa sa s-au întâlnit domnii Buzești și Maniu când au hotărât să nu o aducă la cunoștină regelui pentru că ar fi însemnat să se meargă mai departe pe mâna Mareșalului ceea ce ar fi însemnat, credeau ei, moartea partidelor lor istorice, moarte care oricum a survenit peste numai doi ani!

Sunt multe de spus, dar nu are rost să lungim acest eseu. Vor fi și alte ocazii când vom mai spune și alte idei de-ale noastre, care se vor obiective, detașate de orice fel de oportunism, vârsta și preocupările actuale având darul a le ignora. Oricum, fac din nou apel la adevărații oameni de meserie din domeniul istoriei să nu lase neamendate impostura, tratarea trunchiată și partinică a momentelor și evenimentelor istorice, lichelismul și reaua credință. Pentru că, neamendându-le la timp, ele devin peste vreme documente de falsificare a adevărului.

Să nu ne facem părtași la alterarea conștiințelor de mâine. Așa să ne ajute Dumnezeu!

                             05.02.2012                                               Victor Vernescu

Sinonimii, sau vremea schimbărilor profunde

 

Așadar, unde ne aflăm acum? Noi, care am trăit în România, unde cei mai mulți aveam o slujbă stabilă și un salariu pe care puteam conta, noi, care aveam o încredere nemărginită și nezdruncinată în ceea ce ne poate aduce ziua de mâine. Noi, care știam că existau doctori care ne puteau vindeca de orice boală și profesori care ne învățau. Și care mai știam că pentru toate acestea nu plăteam niciun ban. Ce fel de existență ducem acum? Ce alte roluri ne-au fost atribuite?

După sfârșitul perioadei ceaușiste au avut loc trei mari schimbări. Mai întâi am suferit o revoluție personală în timpul președintelui Iliescu… Toate au dispărut cât ai clipi: ideologia ceaușistă, mâncarea ieftină, banii și siguranța că la Palat unde exista un Tătuc care, chiar dacă era un despot, își asuma cel puțin răspunderea în ceea ce ne privea. A doua schimbare a venit odată cu criza financiară. Mulți dintre noi reușiserăm să câștigăm câte ceva în anii de după 1991 când a fost introdusă efectiv economia de piață și apăruseră semnele formării unei clase de mijloc. Firește, o clasă de mijloc românească, nu ca în Occident, totuși o clasă de mijloc care să susțină democrația și piața liberă. A treia schimbare a venit în vremea lui Constantinescu, când am pornit-o pe calea unei noi faze a capitalismului românesc, cu evidente caracteristici neceaușiste. Sub conducerea celui de al treilea președinte economia este un ciudat hibrid de piață liberă, dogmă ideologică și fel de fel de resturi. În țară trăiesc îngrozitori de mulți oameni săraci, cu adevărat nevoiași. În plus, înflorește din nou un fenomen vechi: nomenklatura, o elită conducătoare, marea clasă birocratică ce exista în sistemul ceaușist. Deși sistemul economic s-a schimbat, membrii acestei elite s-a adaptat la el… Rezultatul a fost acela că nomenklatura, nouă-veche a ridicat corupția la un nivel nemaiîntâlnit în vremurile comuniste sau în cele ale lui Iliescu. Acum, aceasta devorează afacerile mici și mijlocii și, odată cu ele, clasa de mijloc…..

… Un bătrân a fost găsit înghețat pe podeaua apartamentului în care locuia. Era un pensionar oarecare, trecut de 80 de ani, unul dintre aceia cărora li se refuză serviciile de ambulanță pentru că sunt prea bătrâni. Răspunsul acestora la chemarea telefonică de urgență vine direct și fără ezitare: „Ei bine, la ce vă așteptați? Sigur că nu se simte bine. Vârsta este de vină”… Acest bătrân a murit de hipotermie. A înghețat pe podeaua unde a căzut. Numele lui era Popescu, cel mai comun din România, țară în care trăiesc sute de mii de Popești. Veteranul de război Popescu a murit înghețat în propria casă pentru că nu avea încălzire. Cum de s-a întâmplat așa ceva? Explicația este simplă. Conductele de încălzire s-au uzat în întreaga Românie, care datează din perioada ceaușistă. De multă vreme țevile s-au tot spart, iar serviciile comunale, în a căror responsabilitate se află, n-au făcut absolut nimic. Aceste servicii sunt un monopol de stat, cu o organizare centralizată. În fiecare lună trebuie să le plătim o sumă substanțială pentru întreținerea tehnică inexistentă., dar suntem practic ignorați, în continuare nu se face nimic și periodic ni se pretinde un tarif din ce în ce mai mare. A sosit și momentul în care conductele, cu spărturi atât de vechi și nereparate de multă vreme, au cedat complet. Atunci, în mijlocul iernii, pe gerul cel mai crunt, s-a descoperit că nu există nicio posibilitate de înlocuire a lor. Serviciile comunale nu aveau bani pentru a plăti lucrările. Nimeni nu știa pe ce fuseseră cheltuiți banii dați de noi…..  Este un lucru ciudat că anii trec – deja ne desparte o bună bucată de vreme de la căderea Partidului Comunist – și totuși anumite obiceiuri din trecut au rămas neschimbate. Cel mai pregnant dintre ele este lipsa patologică de respect pentru oameni, în special pentru aceia care, dincolo de orice opreliști, muncesc cu devotament și abnegație, iubind cu adevărat cauza pe care o servesc. Guvernul nu a învățat niciodată să le mulțumească oamenilor care și-au dedicat viața  servirii țării. Muncești din greu? Foarte bine, continuă la fel, până când o să crăpi sau o să-ți frângem inima. Autoritățile devin pe zi ce trece tot mai insolente, zdrobind voința și celor mai bravi dintre cetățenii noștri. Cu inflexibilitatea unui maniac, ele riscă banii tuturor pe ce este mai rău. Fără îndoială, comunismul a fost o pierdere totală pentru România, dar situația de astăzi este încă și mai rea. Soarta i-a oferit lui Băsescu șansa imensă de a deține puterea, pe care a folosit-o cu rezultate catastrofale. Îmi displace acest om pentru că nu-i plac oamenii. Ne disprețuiește. Ne percepe ca pe un mijloc de a-și atinge propriile-i scopuri, de a obține și a păstra puterea personală. Atât și nimic mai mult. Așadar, consideră că poate să facă tot ce vrea cu noi, să se joace cu noi după bunul plac, să ne distrugă după cum crede de cuviință. Suntem nimeni, în timp ce el, pe care șansa l-a ridicat în vârf, este astăzi Țara și Dumnezeu. Am mai avut și altădată în România conducători cu astfel de viziune. Ne-au împins către tragedii, mari vărsări de sânge, războaie civile. Eu nu mai vreau așa ceva. De aceea îmi displace acest securist ceaușist tipic, care pășește țanțoș pe covorul roșu de la Cotroceni către tronul României.

*   *   *

În cele ce ai cititi până aici, stimate cititor, nu-mi aparțin decât transpunerile. Tocmai de aceea, te rog să înlocuiești, în succesiunea textului, România cu Rusia, ban cu kopeikă, ceaușist cu sovietic, Iliescu cu Elțân, palat și mai apoi Cotroceni cu Kremlin, rusă cu românească, Constantinescu și la sfârșit Băsescu cu Putin, Popescu cu Ivanov și securist cu cekist și vei avea în fața privirii fragmente reale din lucrarea Annei Politkovskaia „Rusia lui Putin”. Nu este nici o deosebire în ceea ce privește vremurile care marchează trecerea de la comunism la capitalism. Cartea Annei Politkovskaia descrie cu o crudă sinceritate și un înfricoșetor realism înflorirea crimei organizate, devoalează metodele de acțiune ale acesteia, corupția ce a cuprins toate puterile din stat, mizeria ce domină în armata Rusiei. Armată care, nota bene, dispune de nenumărate focoase nucleare și ogive ce așteaptă doar să fie cuplate la purtătoarele lor ce pot atinge orice punct al Terrei. Din fericire, în structurile acestui organism, că sunt ele în zona europeană a imensului teritoriu sau că sunt în îndepărtatul extrem orient încă mai există cadre a căror educație a fost făcută în spiritul adâncului sacrificiu și profundului patriotism, cadre care mențin încă pe o linie de plutire securitatea întregului arsenal, buna funcționalitate a organismului militar. Din nefericire însă, efectivele acestor cadre sunt într-o continuă (și devine vertiginoasă) scădere, iar din urmă-le nu vine aproape nimic, iar ce vine este și slab pregătit profesional și dezinteresat patriotic. În aceste condiții singura întrebare care se pune, singura și cea mai înfricoșetoare, este ce se va întâmpla cu încărcăturile submarinelor atomice, cu „marfa” din marile depozite de ogive și încărcături nucleare, cu încărcătura uriașelor arsenale împrăștiate pe toate meridianele și paralele megateritoriului rusesc?

Nu în ultimul rând, ne putem și trebuie să ne punem întrebarea, oare pe când exportul de crimă organizată pentru care, în curând, lungile frontiere ale „măreței Rusii” vor deveni incorsetabile? Așa și numai așa ar trebui să înțelegem temerile nemărturisite ale celor care privesc cu neîncredere intrarea României în spațiul de liberă circulație europeană. Pentru că, asigurarea condițiilor tehnice nu este suficientă, acestea, prin ele însele, neputând face mare lucru, iar recurgerea la om, la angajații de la vămi și fromtiere, în condițiile de total neprofesionalism, al stării de scădere continuă a educației individului și de creștere, pe acest fond, a iresponsabilității, coroborat cu adâncirea cruntă a sărăciei ce tinde să se generalizeze, dă fiori.

23.11.2011                                                              Alla Volkova

Regalist vs non-regalist

Din capul locului mărturisesc virtualului meu cititor că nu sunt regalist. Asta nu înseamnă că ași fi cumva antiregalist. În niciun caz. Sunt ferm pătruns de conștiința că fiecare om, fiecare cetățean este liber să aibă propriile sentimente și convingeri politice, cetățenești sau religioase. Prin urmare, doresc să se înțeleagă de la început că a nu fi regalist nu înseamnă a blama tot ce aparține de regalitate. Fie și numai pentru faptul că fiind republican sau de alte convingeri politice îmi pot rezerva dreptul, la rându-mi, să presupun că am o privire lucidă asupra treburilor de stat. Dar, acum când s-au sărbătorit cei 90 de ani pe care venerabilul Mihai I i-a împlinit, s-au făcut, spun eu, multe, poate prea multe excese de efuziune, unele cu justificare certă, altele cu motivație îndoielnică, iar altele de-a dreptul nemeritate. Așa bunăoară, într-o emisiune televizată în care invitați speciali au fost doi oameni cu mare credibilitate formativă în rândul publicului larg cititor sau privitor la micul ecran ori ascultător la emisiunile radio, i-am numit aici pe istoricul Dinu C. Giurescu și pe remarcabila jurnalistă Lucia Hosu Longin, reporterul realizator a pus în discuție tocmai semnificația sărbătoririi din 25 octombrie a celor 90 de ani. Las deoparte că istoricul Dinu Giurescu stă prost cu aritmetica, nereușind deloc să stabilească vârsta monarhului în 1940 (când 19 ani, când 22-23 de ani) dar, vorbind în general, întreaga emisiune a dovedit o nejustificată lipsă de echilibru în abordarea omagiului, cuvenit în definitiv, fostului șef al statului român, într-o perioadă foarte grea a țării urmare, pe de o parte, a moștenirii primite de la indeciziile și erorile făcute de tătâne-su, regele Carol al II-le, pe de altă parte datorate situației confuze și conflictuale existentă în Europa și în lume. Dar, multele merite conferite tânărului rege, de la acea vreme, legate de decizia de arestare a mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului, sunt legitim amendabile având în vedere graba cu care aceasta s-a făcut și, pe cale de consecință, pierderile de imagine, pierderile materiale și prăbușirea demnității armatei române și verticalității politicii externe românești au trebuit să le înregistreze cetățenii acestei țări. Graba arestării capului oștirii, fără a asculta motivațiile lui de a nu întoarce icognito armele, a constituit, după unele opinii cărora personal mă alătur, premizele pierderilor ulterioare pentru România și pentru români, vitregindu-ne de dreptul de a sta la masa învingătorilor, transformându-ne în țară învinsă ale cărei pierderi în vieți omenești și valori materiale le măsurăm doar noi, ele neinteresând pe nici una din puterile ce și-au împărțit prada și, precum altădată iloții, nu am avut dreptul să ridică vocea și nici să ne apărăm propria demnitate și independență națională. Pe de altă parte, se bate monedă că datorită actului „curajos” (de ce curajos și nu aproape necugetat, el procedând asemenea lașului care pocnește pe furiș și fuge, pentru că, să nu uităm, de la momentul mârșav de „dezarmare” a conducătorului statului –ghilimele vor să spună că din respect față de instituția regalității Antonescu nu purta armă la nicio audiență solicitată de monarh – și momentul difuzării comunicatului „important pentru țară”, au trecut ore bune impuse de două motive: pregătirea fugii monarhului într-o direcție și la un loc secrete și inexistența reală a comunicatului) al regelui Mihai I România și-a recăpătat frontiera de nord vest. Dar de ce se uită că tot ca urmare a aceluiași act am pierdut definitiv frontierele de nord-est și de est și acestea pentru totdeauna, pentru că, dacă mai sunt speranțe că actuala Republică Moldova se va putea reuni cu țara, teritoriile românești încorporate de Stalin Ukrainei nu vor mai putea niciodatăa fi recuperate. N-am înțeles, de asemenea, de ce se spune, întru motivarea momentului de la 30 decembrie 1947, că documentul de abdicare nu a fost opera regelui ci a comuniștilor care au venit cu el gata redactat, dar se neglijează a se recunoaște că și comunicatul către țară din seara zilei de 23 august 1944 a fost redactat tot de comuniști și că tot prin grija acestora el a fost imprimat pe tamburul de ceară pentru a fi redat pe postul național de radio, în timp ce monarhul galopa spre ascunzătoarea din satul Dobrița din fundul Olteniei. Nu contest că regele Mihai a avut merite incontestabile în menținerea unității statale în jurul simbolului monarhic în acele vremuri tulburi din interiorul țării, în condițiile tembelismului legionar al lui Horia Sima. Și, această coeziune se manifesta, în primul rând, în mijlocul tineretului, începând cu cel studențesc, profund mobilizator, precum și în rândul armatei printr-un atașament sublim al corpului de ofițeri și ostași la valorile naționale, incluzând între acestea și monarhia. Numai că, prost sfătuit și ușor căzut în mrejele sfătuitorilor, tânărul rege (avea, pentru a-l ajuta și pe distinsul istoric, 23 de ani neîmpliniți la 23 august 1944) a înșelat, cu inconștiență, speranțele puse în el, predând țara trupelor armatei Roșii Sovietice aproape pe tavă și, odată cu aceasta, întreaga avuție națională, întreaga viață politică și socială care, din acel moment, a fost nevoită să urmeze un alt curs, cursul revoluției comuniste, respins teoretic și practic până în acel moment de întreaga conștiință națională, de toate forțele cu adevărat responsabile ale țării. Chiar și după revenirea în București, la mijlocul lunii septembrie 1944 și până la momentul abdicării, acțiunile monarhului au însemnat un lung lanț de ezitări și măsuri pripite pe care, personal, le-ași imputa mai mult propriei camarile și conducerilor partidelor politice care, în multe ocazii decisive pentru țară, au pus în primul plan interesele înguste de partid și abia în plan secund pe cele ale țării. În ce privește consemnarea în cadru festiv a aniversării împlinirii a 90 de ani de către Mihai I, singurul șef de stat din perioada celei de a doua conflagrații mondiale aflat încă în viață, consider că este un act de civilizație și de respect al istoriei noastre naționale. Regele Mihai este parte idestructibilă a istoriei noastre pe care suntem obligați să ne-o asumăm atât în ce este onorabil, cât și în ce este mai puțin onorabil. Mihai a demonstrat în întreaga sa existență și a reprezentat model de educație și de civilizație cetățenească, echilibru comportamental. Dacă nu ași avea îndoieli în ce privește participarea sa la convenția din iunie-iulie 1989 de la Budapeste și dacă aș avea convingerea că nu și-a pus semnătura pe un act ce viza sfârtecarea trupului țării i-ași recunoaște pe deplin meritele pentru menținerea unui standard ridicat al atitudinii de patriot prin întreaga sa prezență din exil și prin mesajele de bun simț și încărcate de profundă dragoste de țară și de popor transmise, prin posturile de radio „clandestine”, către cetățenii români de pretutindeni. Mulți tineri reporteri din mas media românescă vehiculează posibilitatea reîntoarcerii României și a românilor către monarhie. Deși se poate argumenta că formele statale românești, de la primele începuturi și până la 30 decembrie 1947 au fost forme de monarhie, opinez că ideile monarhice nu mai pot căpăta substanță la nivelul întregii țări. Elitele politice și cele culturale de azi nu sunt dispuse să accepte o nouă monarhie. Ideea de recunoaștere a unui șef de stat (cu prerogative constituționale de șef al statului și nu false formulaări cum ne-am obișnuit neghiobește să-l numim pe președinte, acesta nefiind altceva decât reprezentant al statului dar, prin nicio prerogativă șef) se pare că are darul să jeneze aroganțele și ifosele intelighenției românești, românul de azi ajungând să se considere, fiecare în parte, buric al pământului, suficient de doct să mai poată să-și recunoască un suzeran. Chit că unde ne-au adus aceste 22 milioane de suzerani se vede, trist, cu ochiul liber. O dezbatere publică onestă și obiectivă nu cred că este posibilă, cel puțin în această etapă istorică în condițiile degringoladei educaționale și creșterii vertiginoase a ignoranței și a analfabetismului. Iar, după cum proverbul spune, prostul nu este prost destul dacă nu este și fudul. Iar numărul fudulilor la noi în țară se află într-un proces de creștere exponențială. În același timp, mentalul educației comuniste și comunist-republicane este foarte puternic și aproape definitiv înstabilit în conștientul dar și în subconștientul populației de la vârsta medie în sus, pătură ce formează majoritatea. Câteva cuvinte despre simbolistică. Personal rezonez la afirmațiile istoricului Dinu C Giurescu în ce privește adăugarea coroanei la arhitectura stemei naționale, semnificația acesteia, prin extensie, însemnând semnul puterii și al suveranității. Dar, ceea ce ar însemna o reparație în câmp larg semantic, de-a dreapta și de-a stânga vulturului cruciat ar trebui să reapară leii ridicați pe picioarele de dinapoi, simbol al forței, al demnității și al spiritului de independență. Și, pentru a nu mai bâjbâi între atâtea tricoloruri, și pentru individualizarea drapelului nostru de stat, stema trebuie readusă cât mai urgent în interiorul acestuia, ideea nebunească de rupere a ei și defilarea cu drapelul găurit nefiind decât o idioată blasfemie. Înainte de a călca în picioare stema un om cu putere de judecată ar fi trebuit mai întâi să analizeze propria ei simbolistică. Ori, stema de până în 22 decembrie 1989 simboloiza elementele prin care noi ca stat ne puteam individualiza în concertul țărilor lumii: aveam agricultură, pe alocuri chiar performantă, aveam bogății naturale ca petrol, gaze, minerale, aveam ape și munți, aveam soare și mare, ne încingeam cu salba de maramă tricoloră și eram stat liber și independent, caracteristici reprezentate de steaua din razele soarelui. (Pe drapelul SUA sunt 51 de stele în cinci colțuri. Or fi SUA de 51 de ori comunistă? Numai din aceasta și se vede câtă prostie a fost în capetele care au luat pe nemestecate o idee indusă, pângărind simbolul cel mai de preț al statului, Drapelul). Nu vreau să mă gândesc, de teama să nu mă molipsesc cumva de scenarită, că ideea ruperii stemei era semnalul că României i se stabilise deja destinul: deposedarea de agricultură și de zăcăminte, lipsirea de teritoriu și de independență. Ei bine, din nefericire, toate aceste valori naționale o monarhie le-ar apăra și numai prin statutul ei de cap al țării pentru că, oricare din acestea rupându-se, coroana însăși devine știrbă, ori așa ceva nu este posibil. Și o spune asta un neregalist. O spune ca un reproș adus impostorilor ce se împăunează cu votul popular (nu contează cum și prin ce metode obținut) care i-a adus în jilțul de președinte de unde, fără nicio responsabilitate sfântă (jurământul pe Constituție și pe Biblie, după cum s-a dovedit în ultimii douăzecișiunu de ani nefiind decât o obligație ritualică dar nu și o profesiune de credință) ajunge să fie cămătar cu avuția țării, samsar de piață cu valorile sale moștenite de la moșii și strămoșii nației. 24.10.2011 Liviu Lehlianu P.S. Nu este prima oară când mi se oferă ocazia să detest exaltările omului cu leptopul epatant. Continuând disprețul suveran pe care ni-l acordă nouă, ca cetățeni ai României, în emisiunea sa televizată de la o oră înfiptă adânc în noapte, numindu-ne cu suficiență și dispreț cum îi vine domniei sale mai la îndemână, într-o altă emisiune, în care figura ca invitat, se rățoia persiflând întregul senat și pe președintele acestuia pentru că, vezi dumneata cititorule, nu s-a cântat la prezentarea regelui în aula Parlamentului, imnul „Trăiască Regele”!. Explicația domnului Geoană că România are un Imn și că, în onoarea sărbătoritului, acesta a fost intonat în Aulă și, în plus, că în sala Operei Naționale fanfara armatei a intonat, în finalul spectacolului omagial, „Trăiască Regele” n-au făcut decât să strâmbe gura exaltatului regalist a zeflemea. Este și această manifestare o lipsă de echilibru, precum și gestul slugarnic (slugarnic față de președintele ce a condamnat comunismul dar nu agrează simbolul de necomunism) al capului Bisericii Ortodoxe Române care a declinat prezența în aula Parlamentului, ca și gesturile lipsite de civilizație, de educație și de politețe (ca să evit a le numi pe toate cu un singur cuvânt cuvenit) ale președintelui, premierului și președintei Camerei Deputaților, ce și-au pregătit cu inabilitate alte programe „oficiale”. Absența foștilor aprigi monarhiști Liiceanu și Pleșu din peisajul zilei aniversare a fost, dacă mai era nevoie, încă o dovadă că acel Apel către lichele din primele zile ale lui 1990 porneau de la zicala copilăriei noastre: „cine zice, ăla e”! Pentru toți aceștia, discursul ținut de sărbătorit, discurs de bun simț și atotcuprinzător, ar putea însemna, nu un testament cum s-au grăbit-sinistru mulți să-l numească, ci ca un document de bilanț și programatic în același timp. În opinia mea, de lucid neregalist, indiferent cine a scris discursul el ilustrează gândirea, atitudinea și comportamentul regelui Mihai din întreaga sa viață. Mă simt obligat și nu numai nevoit să fac această precizare și pentru a lămuri pentru președintele de azi al țării în ce constă vinovăția nonagenarului și când acesta a comis-o. Am mai spus-o și o repet. Încă din aprilie 1944 între Moscova (Kremlin) și București se purtau discuții serioase pentru încheierea unui armistițiu militar. Concomitent, începând chiar din a doua parte a anului 1943, la Cairo, la Teheran și la Ankara, reprezentanți ai partidelor istorice, aflate în opoziție, se purtau discuții cu reprezentanți ai Angliei și ai SUA pentru același scop, discuții ce avansau greoi, deși aveau tacit acceptul guvernului. În loc ca aceste două căi și două acțiuni să fie sincere și în interesul țării, partidele autointitulate istorice au încheiat un pact cu partidul comunist formând pe ascuns (în naivitatea lor) o coaliție care adoptă planul unei lovituri de stat, plan transmis pentru luare la cunoștință atât la Ankara, cât și la Stockholm ! Faptul că totuși, la 23 august dimineața, de la ambasada sovietică din Stockholm, de la doamna Kolontai s-a primit, prin cifru, acceptul generalissimului pentru înțelegerea cu Antonescu dovedește lipsa de încredere pe care Stalin o avea față de partidele din opoziție din România. Numai că perfidia românească-antiromânească de aici începe. Planul opoziției solicita o ofensivă sovietică pe frontul din Moldova care să înlesnească și să „justifice” lovitura de stat. Ce însemna ofensiva sovietică? Ei bine, asta însemna înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul României cu scopul acceptat de PNL, PNȚ și PSD de ocupare a Țării. Așa cum arată documentele, liderii acestor partide nu au fost singurii care s-au aliat cu acel partid-filială (P.C.dR.) a cărui doctrină era instaurarea, pe model sovietic, a dictaturii proletariatului. Alături de ei se aflau și oamenii palatului regal: grl Constantin Sănătescu (coleg de școală și de bancă al Mareșalului !), grl Aurel Aldea, Grigore Niculescu-Buzești (șeful cifrului și omul lui Maniu !), Ion Mocioni-Stârcea, col Dumitru Dămăceanu care au constituit forța trădătoare și de influență pe lângă tânărul rege, devenit pradă ușoară în fața unei asemenea conjurații din ghearele căreia Antonescu nu mai avea cum să scape. Și, odată cu el, nici destinul României, destin cu care noi am trăit și bine și rău vreme de 45 de ani și, ca o prelungire peste vremi și istorii, ne chinuie și azi.

Monarhia română, etapă în istoria neamului

Puțină istorie, pentru a ne ușura intrarea în subiect, cred că nu-l va deranja pe cinstitul și stimatul nostru cititor. Monarhia este un sistem politic, o formă de guvernare în care conducerea revine, total sau parțial, unei  singure persoane – monarhul și care, în virtutea unor vechi tradiții, se transmite ereditar, dinastic. Monarhia a fost o formă de guvernământ obișnuită în întreaga lume în perioadele antică și medievală. După modul de exercitare a puterii de stat monarhia poate fi de mai multe tipuri: monarhie absolută, în care șeful statului este autoritatea suverană și unicul deținător al puterii de stat, exercitând-o discreționar (împărat, țar, sultan, domnitor). Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil și relativ independent în raport cu clasa nobililor, dar care ocrotește și consolidează în fapt interesele generale ale acestei clase. Apare și se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor feudale și de transformare a stărilor orășenești mijlocii în clasa burgheziei moderne; Monarhie constituțională, în care monarhul conduce, pe baza constituției, iar puterea de stat este exercitată, alături de monarh, de către organe prevăzute în constituție (regele conduce dar nu guvernează!), așa cum a fost monarhia în România și, în fine, Monarhie electivă, în care regele este ales de electori (Papa, suveranul Vaticanului, este ales de către Colegiul Cardinalilor). În zilele noastre, 44 de țări din întreaga lume au ca șef de stat un monarh, iar 16 state din Commonwealth o recunosc pe regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit drept șef al statului lor. Etimologic, cuvântul monarh provine din grecescul μονάρχης(monarhis), adică  μόνος(monos) „singur” și ἄρχων(arhun)  „conducător”.

Monarhia în România.

Unirea din 1859 a celor două principate române, Moldova și Muntenia, a fost rezultatul unei puternice voințe populare care s-a accentuat continuu după evenimentele revoluționare ale anilor 1848-1849. În cercurile nobilimii și ale intelectualității burgheze unirea nu a avut același ecou. Și astfel, pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Scopul unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc. Agitația internă a fost urmată și de una externă: Rusia, spre exemplu, chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei. Pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. După mai multe încercări și discuții s-a hotărât aducerea in țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Marile puteri au fost puse in fata faptului împlinit, iar unitatea națională a fost păstrată  cu sprijinul singular al Franței, simpatizantă a unui stat unitar român. A început procesul anevoios de recunoaștere internaționala a domniei lui Carol I, care avea 27 de ani când a acceptat propunerea de a ocupa tronul României, fără nicio garanție de la marile puteri, în afara de Franța lui Napoleon al III-lea. Se zice chiar că el a avut o discuție prealabilă cu Otto von Bismarck și acesta l-a sfătuit să nu accepte propunerea, făcând și o presupunere, că va fi alungat de pe tron după numai 3-4 ani.

Din rațiuni de menținere a icognito-ului Carol a călătorit, de la intrarea în țară (cu vaporul, la Turnu Severin) până la București într-o căruță și a putut vedea astfel orașele și satele prin care a trecut. El a fost surprins de numărul mic al orașelor întâlnite și de lipsa de organizare care le guverna, fiind obișnuit cu frumoasele orașe de pe valea Rinului. În timpul acestei călătorii și-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări și că-l așteaptă o sarcină grea, situația din țară nefiind deloc roz. Și, „deranjat” de greutatea transportului cu căruța, Carol și-a jurat să nu plece din țară până nu va introduce drumul de fier. La 10 mai 1866 (cinci luni de la abdicarea „forțată” a lui Cuza) Carol ajunge în București unde este  primit cu pâine și sare, jură credință constituției și ține un discurs scurt, dar foarte emoționant, sărutând chiar pământul românesc. Carol a reușit să țină frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine de patruzeci de ani. La rândul ei, Elisabeta a fost o regină unică: soție devotată, mamă a răniților, artistă și protectoare a artelor. Nu s-a implicat în viața politică dar a fost implicată activ în viața socială, organizând spitale, fundații de întrajutorare, organizații cu scopuri caritabile.

Deși Carol I a sărutat pământul românesc și a jurat că odată cu tronul și-a căpătat și o nouă patrie, dovedind că sângele apă nu se face, a preferat, în 1914, să moară (demonstrând până și în această împrejurare decență) decât să declare război Germaniei, adevărata sa patrie. Această misiune i-a revenit nepotului său Ferdinand (Carol și Elisabeta n-au avut decât un singur fiu, murind aproape în fașă de o boală necruțătoare) care i-a succedat la tron și sub domnia căruia România a realizat Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918.

Domnia ca rege a lui Mihai I

Mihai  a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, (1927) în urma renunțării la tron a lui Carol al II-lea (tatăl său preferând tronului exilul însoțit de amantă, evreica Elena Lupescu) din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regență, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forțată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul mareșalului Ion Antonescu. La 10 mai 1941, de ziua națională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.

Pentru o recenzie telegrafică putem spune că după colaborarea României cu Germania în al Doilea Război Mondial și după ce forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947 și s-a stabilit la Versoix (Elveția). Revenirea sa în țară nu a fost permisă până în 1997. Nu ne propunem însă o trecere telegrafică peste o întreagă epocă și mai ales peste ce a creat prin acțiunile de la un moment sau altul. Astfel, ne simțim datori să amintim că, în august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea și pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, (minciună care avea să coste scump România), a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată! De fapt, acesta este momentul marii erori, capitalei greșeli a tânărului rege. S-a lăsat cu mare ușurință convins de (formalii) colonei și generali de la palat, (adevărații colonei și generali se aflau pe front), de corifeii partidelor politice și de comuniști și a produs cel mai necugetat act, sinonim cu o crimă la adresa poporului român. Exact în ziua „eroismului” său, pe filiera suedeză, Antonescu primea telegrama (niciodată înmânată acestuia) de la Stalin prin care erau acceptate condițiile unui armistițiu militar. Arestarea Mareșalului la palat a fost un cadou neașteptat făcut generalissimului de la Kremlin și recunoașterea unei capitulări rușinoase și necondiționate a oșteanului romîn, a poporului românesc, a statului ce încă purta numele de România și atât. La acest episod ar fi trebuit să se refere președintele Băsescu în ignobilul său atac sub centura la adresa lui Mihai I. N-a făcut-o, din ignoranța lui sau a stafului său de consilieri, și a transferat aiurea responsabilitatea pe actul abdicării. Adevărata și, poate, singura trădare a poporului pe a cărui constituție jurase a produs-o Mihai la 23 august 1944, urmările acesteia fiindu-i toate imputabile. Armistițiul cu Aliații (în fapt cu Armata Roșie) a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României, fără să fie nevoită să tragă măcar un cartuș, curățirea jumătății estice și de sud a teritoriului de elementele germane efectuându-se, cu mari pierderi și sacrificii de armata română, pe planurile și în organizarea rămase de la Mareșal.

De fapt, s-o spunem direct, regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care și-a pierdut tronul. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”. Cum să nu fi fost mulțumit Stalin de rege, după ce acestă i-a pus țara pe tavă. O altă formulă, precum cea deja acceptată, după cum spuneam mai sus, ar fi putut pune sub semnul întrebării, la discuțiile finale asupra păscii, chiar și înțelegerea stabilită la Teheran și parafată la Yalta asupra configurației sferelor de influență, României putându-i-se acorda chiar dreptul de cobelgerant, cu merite chiar mai mari decât ale Franței!!!

Absența, de-a lungul anilor, a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, să însemne oare o condamnare tacită a loviturii sale de stat? Mihai nu a fost invitat nici la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia! No koment!

Între august 1945 și ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes – prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” – să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, numit de el la 06 martie 1945 sub presiunile ocupantului sovietic, refuzând să-i semneze decretele. Dar, la presiuni sovietice, britanice și americane, regele Mihai a renunțat în cele din urmă la opoziția sa față de guvernul comunist, încetând așadar greva.

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocupantă și azi a tronului, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care în cele din urmă i-a devinit soție, având împreună cinci fete și niciun băiat, pe care legea salică i l-ar fi dat drept continuator al dinastiei. Mihai a revenit acasă, unde n-ar fi vrut să mai revină, „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care l-a sfătuit că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare. Petru Groza a declarat în fața Cabinetului că „actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, a mai spus Groza, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”, încheia primul ministru.

Între multele variante aflate pe piață, în ce ne privește optăm pentru aceea care sugerează că abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist și nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală, și anume, toți cei care și-au dorit aceasta și au fost acceptați. Sunt multe dovezi arhivistice care îndreptățesc acest scenariu. Potrivit liderului comunist albanez, Enver Hodja, nu a existat vreo amenințare cu uciderea cuiva, nici varianta pistolului purtat de Groza sau de Gheorghiu Dej. Singura amenințare, dacă poate fi astfel considerată, a fost aceea de a nu încerca vreo opoziție, cu concursul unor elemente fidele din armată deoarece palatul Elisabeta este înconjurat și protejat de luptători ai gărzilor patriotice și trupe fidele poporului. Acest fapt a fost recunoscut și reiterat și de activiștii ideologici ai partidului comunist.

În încheiere, îi reamintim președintelui Băsescu că abdicarea nu a fost un act de trădare a României, cel mult o trădare a dinastiei. Și asta este treaba lui și nu a președintelui. În plus, Mihai este, și la această onorabilă vârstă, reprezentantul unei forme de guvernare din istoria țării noastre, iar invitarea sa de a expune o alocuțiune în fața Parlamentului este o formă de civilizație, un precept democratic, un act de concordie națională. Să nu uităm nici faptul că avem privilegiul de a cinsti printre noi unicul șef de stat al vreuneia din țările cuprinse de vâltoarea celui de al doilea război mondial, încă în viață. Să știm să ne ridicăm la înălțimea vremurilor!

Fără a-i spune Majestate, noi ne permitem să-i urăm omului care, cu rele și cu bune, a condus destinele țării noastre, într-o perioadă grea a poporului, omagiile noastre, sănătate și posibilitatea de a-i sărbători și centenarul.

08.10.2011                                                    Liviu Lehlianu

 

 

 

Spațiul Schengen, România și problema țigănească

Ce este Schengen-ul?

Așa după cum te-am obișnuit deja, stimate cititor, nu abordăm un subiect fără a te informa, în prealabil, asupra originilor istorice, morfologice sau etimilogice ale acestuia. De aceea și în preambulul acestui eseu îți vom spune, pentru a afla sau reaminti că Spațiul Schengen este o zonă de liberă circulație în Europa. Statele asociate acestui spațiu și-au propus să elimine controalele la frontierele dintre ele astfel încât să facă posibilă trecerea frontierei între oricare două asemenea state fără acte și fără opriri pentru control. Acordul de liberă circulație a fost semnat la 14 iunie 1985 în mica localitate luxemburgheză Schengen, de unde și denumirea de „Acord Schengen”. Primele state care au convenit asupra acestui acord au fost Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania, Țările de Jos care și-au deschis, între ele, granițele la 26 martie 1995. În momentul de față la Acordul Schengen au aderat 30 de state. Dintre acestea, însă, numai 27 de state l-au și implementat. Între acestea și nouă state din Europa Centrală și de Est, de dincoace de fosta Cortină de Fier care au aderat la 21 decembrie 2007. Ca o particularitate trebuie să amintim că deși fac parte din Spațiul Schengen, Elveția, Lichtenstein, Norvegia și Islanda nu fac parte din Uniunea europeană, tot astfel cum, cu toate că fac parte din uniunea Europeană, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlanda au hotărât să nu implementeze Acordul Schengen în ce le privește.

Pentru completa lămurire mai precizăm că Bulgaria, Cipru și România sunt semnatare ale Acordului Schengen dar nu sunt admise încă membre ale acestuia, pentru aceasta  fiind necesar consensul tuturor statelor deja membre. De asemenea, Elveția și Lichtenstein, state membre ale Acordului Schengen nu au început să aplice prevederile Tratatului, rezervându-și dreptul de a o face la o dată viitoare. Așadar, cetățenii acestor cinci state se pot aștepta la controale de frontieră între ele și țările vecine. Intrarea Bulgariei și României în spațiul european Schengen de liberă circulație în luna martie 2011 s-a lovit de opoziția Germaniei, Franței și Austriei, fapt reieșit din consultările din ianuarie ale Consiliului UE de la Godollo, lângă Budapesta, Ungaria fiind țara care, în acea perioadă, deținea conducerea Consiliului. Intrate în UE în anul 2007, Bulgaria și România ar fi trebuit, conform înțelegerilor inițiale, să fie primite ca membrii în zona Schengen în luna martie 2011. Intrarea s-a amânat însă, în cazul României, din pricina (invocată) lipsei de progres pe domeniul reformelor în justiție și pe motivația corupției nestăvilite. Ca urmare a valului foarte mare de refugiați originari din Africa de Nord, Franța și Italia solicită modificarea Tratatului. Această poziție este agreată și de alte state între care Grecia și România, cu precizarea că țara noastră dorește ca modificarea Trataului de la Schengen să se facă numai după admiterea Bulgariei și României, cu alte cuvinte să nu se schimbe regulile jocului în timpul jocului. Amânarea deciziei de implementare a Tratatului de către Bulgaria și România pentru luna septembrie 2011 a făcut să crească numărul celor ce se opun, prin revendicările Olandei și ale Finlandei, cu toate eforturile depuse de Polonia, țară care deține conducerea Consiliului Europei și care a prezentat argumente solide de sprijin. Germania, prin vocea ministrului său de interne, Thomas de Maiziere, a justificat opoziția Berlinului prin aceea că ar exista lipsuri în sistemul justițiar și în domeniul corupției incompatibile cu apartenența la Schengen. La rândul său, ministrul federal de interne al Austriei, doamna Maria Fekter, și-a exprimat opoziția prin nesiguranța frontierelor estice și sudice cauzată de corupție. Totodată, Olanda și, mai de curând, Finlanda au invocat pătrunderea pe teritoriul lor a unui val necontrolat de cetățeni români de etnie țigănească. Existența acestora a condus la o vulnerabilizare a siguranței cetățenilor finlandezi, respectiv olandezi prin acțiunile de cerșetorie, hoție și tâlhărie, precum și la deteriorarea climatului de ordine urbană/rurală și edilitară prin aceea că această masă emigrantă ar fi (este) certată cu igiena, conivențele de bună-purtare, normele de respect și corectă conviețuire.

Moraliștii își devoalează limitele

Ei bine, abia de aici putem începe propriile considerații cu privire la egalitatea de șanse și la modul de înțelegere și mai ales de aplicare a preceptelor democratice ale existenței sau non-existenței

discriminărilor de orice fel. Ani de zile, decenii la rând, statul român a fost criticat și „bătut la tălpi” de statele(popoarele) „civilizate” ale apusului european că este incapabil să rezolve problema țigănească, integrarea țiganilor în societate în sensul asigurării dreptului la muncă, dreptului la învățătură și la educație, dreptului la afirmare în toate nivelurile existențiale în mod egal și nediscriminatoriu. (Dacă nu ne înșelăm, în România în toate timpurile, toate acestea au fost legiferate și înlesnite tuturor cetățenilor, fără deosebire, iar într-o anumită epocă figurau, prin lege, chiar ca obligații. Dar, mă rog, se vede treaba că și în lume mai mult se scrie și/sau se critică decât se citește, se documentează…). Dacă înainte de 1990 reprezentanții statului român au reacționat de fiecare dată, aceasta a fost posibil, la vedere, prin aceea că legislația era egală pentru toți cetățenii României, fără deosebire de sex, origine, nație, vârstă ș.a., iar în subteran, prin aceea că societatea românească, în ansamblul său, era egalizată la standarde de la nivelul inferior al modului de existență umană. Neintegrarea țiganilor și atunci, ca și acum, se datora și se producea numai ca urmare a legităților tribale care guvernează de sute de ani (poate chiar de mii de ani) în interiorul acestei etnii, sosită pe meleagurile carpatine abia prin sec. al XIII-lea d.H., veniți de nu se știe, nici azi cu precizie, de unde. Pentru emanciparea ei, în curgerea istorică a timpului, în România (în toate formele ei de existență statală: voevodate, țări, principate) s-au depus eforturi conjugate și constante. Ca etnie de sine stătătoare a fost permanent acceptată de populația majoritară și chiar încurajată să se manifeste și să-și practice talentele și valorile profesionale, culturale, artistice, formative. Niciodată însă nu le-au fost tolerate ieșirile și apucăturile antisociale, apucături ce au însoțit această etnie de-a lungul evoluției existenței sale, de la origini și până în zilele noastre. Ne vine să credem că migrarea lor din Asia de Sud-Est (se pare) a fost un act impus și nu unul natural, dictat de vreo genă cosmică proprie numai acestei etnii, migrarea lor făcându-se nu în scopuri de jaf și cucerire (altele au fost națiile cu aceste tendințe și apucături) ci de aflarea mediului de viață croit prin înșelăciune, minciună și hoție. În această tripletă ocupațională se includ talentul muzical-coregrafic, vrăjitoria, meșteșugurile rafinate (aurăria-argintăria, spoitoria, căldărușia, prelucrarea mică a lemnului și a fierului la cald), traiul liber și neîngrădit (șatra), mai mult nomad, cu reguli moștenite, de sorginte tribală. Veniți de aiurea și în marș către aiurea, țiganii nu și-au conștientizat niciodată istoria, originea, rostul și vocația. Castă închisă, intuitiv organizată și cu conștiință primitivă de apartenență a fost permanent ocolită de popoarele între care și prin care au migrat. De aici și numele de țigan-tiganos, de neatins, în limbajul grecesc, denumire ce poate fi înțeleasă sub două semantici numai aparent contradictorii. Etimologic, țigan-tiganos (de neatins) te duce cu gândul, cu mintea, la un prim înțeles de ceva fragil, de preț, de ferit pentru a nu se sparge sau deteriora (să nu-l atingi nici cu o floare, spune și românul cu referire la ceva, la cineva drag, ocrotit, de preț), dar și la înțelesul de a-l feri, de a te feri să nu te molipsești, să nu te contaminezi, să nu te murdărești. Celor ce azi le „pute” numele de țigan ar trebui să le pese cum s-a virat de la un sens la altul și să încerce a consolida prima formă semantică. Schimbarea denumirii nu schimbă și morala. De această axiomă ar trebui să fie conștient orice excezet. Mergând pe această prezumție se va ajunge la situația stranie ca fiecare generație să-și adopte o altă denumire ceea ce ar conduce nu la o înnobilare ci, mai de grabă, la o neantizare a nației, aruncând în haos orice izvor de origine, orice germen de continuitate istorică, iar o nație fără trecut un poate avea un viitor… Și, pe cale de consecință, se vor înăspri fenomenele de respingere de către toate celelalte nații și popoare cu care, în loc să-și consolideze coexsistența își vor accentua divergențele. Etnie lipsită de posibilitatea de a-și revendica în vreun fel sau altul un teritoriu țiganii sunt condamnați (în sensul pozitiv al termenului) de a conviețui în interiorul altor nații, pe teritoriile acestora. Adoptarea termenului actual de rom în loc de țigan îmbracă în sine, pe lângă aspectul de snobism și falsitate și un uriaș dezavantaj propriu și istoric al nației. Rușinați de peiorativul țigan-țigănie care, pe lângă sensul de mulțime de țigani îl are și pe cel de apucături reprobabile, reprezentanții „elitei” țigănești încearcă lepădarea terminologică de trecut (care oricând reprezintă și un prezent, acest lucru scăpându-le după cum se vede), găsind snob un termen cu rezonanțe moderne, acela de rom-romani, căruia încearcă să îi croiască un strai istoric. Ce neglijează aprigii lepădători de istorie și tradiție este faptul că aruncând peste bord termenul de țigan își scot din istorie un trecut cu care, de ce nu, ar putea să-și construiască o devenire onorabilă, etnia având, în peregrinarea ei prin veacuri, nu numai prin teritoriile românești dar și de aiurea, o serie de personaje și evenimente care au marcat pozitiv evoluția umană. În plus, se produce și un fenomen de izolare teritorial-geografică a unui grup etnic, având în vedere că romi se definesc doar țiganii existenți sau pasageri pe teritoriul românesc, ceilalți păstrându-și denumirile locale specifice cu rădăcina lor grecească de tiganos. Iată așadar că pe termen mediu și lung nu le aduce nici un folos rușinarea lor, a „elitelor” țigănești, de termenul de țigan și îmbrățișarea fadă și nelegitimă a unui termen, cel de rom, care un-i reprezintă.

Slăbiciunile statului sau lipsă de demnitate

Mai trist este însă faptul că statul român, prin reprezentanții lui, dovedesc încă odată caracterul umil și laș al politicianului român care, în loc să-și apere propriul interes se aruncă în mătănii, cu capul plecat întru satisfacerea oricărei cereri a fietecui alogen. Și aceasta, departe de a fi un nărav se pare a fi o trăsătură de carácter, așa și numai așa numindu-ne noi azi români și nu daci, deși numai pe ceva mai puțin de 12% din teritoriul Dac și numai pentru ceva mai puțin de 175 de ani trupele romane (și nu romanii!) s-au aflat în Dacia. Așa și numai așa ne-am risipit noi în varii țărișoare și denumiri de cu greu și acum, peste aproape două mii de ani, am reușit să ne readunăm (și nici acum în întregul nostru). Și iată cum, din teama de a nu ni se pune nu știm ce stigmate, nu numai că acceptăm și legalizăm pretențiile snobe de schimbare de nume al unei etnii (fără, de fapt, de a o consulta în întregul ei), ne apucăm să modificăm, prin eliminare de definiții, și DEX-ul, fapt neîntâlnit până acum în istoria vreunui neam. Nu putem dovedi, măcar odată în istorie, ceea ce alții dovedesc constant și anume mândrie și demnitate? Ne bălăcim în eschive de furiș între moldoveni (din România) și moldoveni [din Moldova(¡)]. Ne încurcăm nefiresc între români-ardeleni și români-transilvăneni, între români-transilvăneni și regățeni. N-am înțeles nimic din bărbăția statului grec care n-a acceptat la frontiera sa un alt stat cu denumirea de Macedonia, atât timp cât istoric în interiorul frontierelor sale se găsește o provincie cu același nume, parte de origine a unui singur neam. Noi și azi tindem să-i numim minoritate conlocuitoare pe aromâni, traco-daci la origine, neam din neam cu poporul român de azi.

În ce ne privește tindem să salutăm poziția poporului bulgar și chiar să justificăm acțiunile sale față de țiganii de la sud de Dunăre, în condițiile în care statul bulgar, ca și statul român nu sunt capabile de acte de demnitate și intransigență logică.

E ușor să critici; mai greu este să faci!

Dar, să ne întoarcem la moraliștii din apusul european. Propriii lor țigani au fost, în secole și vremi, supuși acelorași legi și coerciții la care au fost supuse propriile popoare. De aici și integrarea concomitentă și constrânsă a țiganilor, chiar dacă într-o formă mai voalată și-au păstrat apucăturile lor tribale. În România, din totdeauna, democrația a funcționat la alți parametri, cu mai puține constrângeri și cu mai multe grade de libertate, unele obținute (ce-i drept) pe căi mai puțin „ortodoxe”. Inclusiv religia, că tot veni vorba, s-a dovedit mai libertină și mai puțin încorsetată piramidal. Toate acestea au creat un câmp deschis de manifestare tuturor cetățenilor, fie ei tineri sau vârstnici, majoritari sau minoritari, bărbați sau femei, culți sau analfabeți, creștini sau de alte confesiuni. Un astfel de mozaic, văzut din afară, în special din rigidul apus, apare ca o posibilă și nedefinită discriminare pentru că nu sunt toți încolonați în același șuvoi, la aceeași comandă. Vinovat de acest aspect discriminator nu poate fi altcineva decât năpăstuitul popor român. Ei bine, iată că acești acerbi critici și moraliști, puși față în față cu „discriminații” de la noi ajunși prin jocul mistic de migrație în propriile lor ograde au început să dea din colț în colț și să strige cu disperare să-i luăm de la ei. Păi, de ce nu îi integrează? Ce fac ei acum, inclusiv „curații” și „bine-educații” finlandezi și olandezi, nu discriminare se cheamă? Și încă una negativă!

În ce ne privește, nu suntem mari fani ai Schengen-ului. Îi înțelegem și pe fals-moraliștii ce nu ne vor acolo. Și noi suntem oripilați de ce se întâmplă la noi și pe acolo pe unde apucă să se aciueze, cu țigănia ce tinde să se generalizeze. Dezvoltarea necontrolată din punct de vedere demografic tinde să creeze un nou raport de majoritate-minoritate între etnii. Și dacă nu se iau din timp măsuri, în primul rând de ordin educațional, se va ajunge ca, odată dovediți majoritari țiganii,  dependența teritorial-geografică să nu mai însemne nimic, migrația generalizându-se, statele europene mai întâi, Europa în cele din urmă devenind un teritoriu amorf, intens colcăitor în care nici măcar o explozie socială nemaireușind să se arate izbăvitoare.

Din păcate, pasivitatea statului român, chiar și la semnalele disparate, chit că imorale, din spațiul Schengen, nu este de bun augur. Actualii reprezentanți politici ai statului, Președintele, Ministrul afacerilor externe, Ministrul administrației și internelor, Ministrul justiției și ceilalți factori politici se arată mai de grabă interesați de măsurile pe care trebuie să le întreprindă pentru permanentizarea lor pe posturi, pe funcții și la putere și mult mai puțin pe ceea ce trebuie făcut pentru armonizarea existenței noastre în context european. Și, precum se știe și se spune, avalanșa se formează de la un simplu bulgăre. Iar odată pornită la vale, prăvălirea nu se mai poate evita. Că-l prinde pe X sau pe Y la putere finalul este același. Pentru că nu există fericire clădită pe nefericire, tot astfel cum nu poate exista liniște în haos. Iar în starea actuală de autosuficiență ce domnește în sferele puterii de azi, România spre neant și haos se îndreaptă-n zbor! Ne mai rămâne să cântăm în cor și pe acorduri imnice și înălțătoare: „Partidul meu iubit, mândria mea/Te cânt părinte drag, din toată inima”!

04.10.2011                                                            Alla Volcova

 

O zi memorabilă a istoriei, dată uitării! – 22 iunie 1941 -

 

Legitima justificare

În aprilie 1941, un grup de peste 16.000 bucovineni, bătrâni (bărbați dar și femei), femei tinere cu copiii lor, adunați de prin satele Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau  Iordănești au pornit într-un pelerinaj cu icoane, prapuri și cruce din cetini prin pădurea  Camencii spre satul Fântâna Albă. Aproape de noua frontieră și anume la Varnița, grănicerii sovietici îi așteptau ascunși în pădure.  Când procesiunea le-a „venit” în bătaia puștilor au tras în plin, în foc continuu, secerând miile de vieți. Puținii supraviețuitori ai primului asalt au fost urmăriți de militari sovietici călare (cum altfel decât depășind convenționala și noua graniță!) și spintecați cu sabia unul câte unul. În final, i-au aruncat pe toți (bătrâni, femei, copii, sugari) vii sau morți ori muribunzi în gropi comune. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi…”

Aceasta este știrea de la care, oripilați, ne simțim obligați să evocăm noi, dacă alții n-au făcut-o (ne este jenă să spunem că au uitat să o facă, și veți vedea de ce), o zi ce ar trebui să fie înscrisă cu litere de aur în toate calendarele României: 22 iunie 1941!

Nu numai că în calendarele istoriei noastre această data  apare ca oricare alta, dar chiar mai mult,  cei ce ar trebui s-o aducă, măcar odata la cinci sau zece ani, în linia întâi de evocare se fac că nu și-o mai aduc aminte. Jena aceasta, pudoarea prost înțeleasă, teama izvorâtă din necunoaștere, umilința provocată din lașitate, lipsa de patriotism (cuvânt devalorizat și ajuns să fie categorisit drept o ironie sau chiar mult mai rău), toate acestea îi fac pe oamenii noștri politici de azi, că or fi ei la putere sau în opoziție, dar și presa, care se împăunează ca a patra putere în stat să uite un moment de mare vibrație cetățenească, de mare simțire de iubire față de pământul acestei patrii prea des sfârtecat de alogeni și de popoare barbare cu înțelesul propriu al acestui cuvânt.

În ce ne privește, ne simțim nu numai fericiți să o putem face, dar ne simțim și obligați de cugetele noastre cu sentimente profund patriotice să reiterăm, măcar fragmentar, Ordinul de Zi transmis de generalul Antonescu, în consens cu voința regală de atunci, în zorii zilei istorice de 22 iunie 1941: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul. Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. (Referire la ocuparea mârșavă din primăvara lui 1940 de către armata roșie bolșevică, în urma unui ultimatum bazat pe documentele înțelegerii criminale sovieto-germane din august 1939, a teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord și ale Ținutului Herței). Reîmpliniți la trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre (….)”.

Ordinul de zi se încheie cu următoarele cuvinte: „Ostași, Izbânda (observați că generalul pune acest cuvânt sub  semnul divinității înscriindu-l cu literă mare) va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu, înainte”! Cu Dumnezeu înainte, acesta fiind, de fapt, logo-ul monarhiei noastre: „Nihil sine Deo!” adică, Nimic fără Dumnezeu!

Și, într-adevăr, ostașii români, în covârșitoarea lor majoritate creștini și cu încrederea în Dumnezeu, au pirnit îndemnul cu urale și entuziasm pentru a împlini cerințele din Ordinul de zi, aceleași cu sentimentele, cu crezul și cu nețărmurita lor dorință. Pierderile mari în vieți omenești nu i-a împiedicat pe aceștia ca, în mai puțin de trei săptămâni împlinite, să dezrobească pământurile românești de la nord de Siret și, în lungul Nistrului, până la Marea Neagră de sub robia bolșevică. În retragerea lor, hoarda (ne este greu s-o numim armată, în devălmășia ce-o cuprinsese comportându-se aidoma unei hoarde) sovietică a aplicat tactica distrugerii totale: 42 de biserici, 28 școli, 111 instituții publice au fost distruse prin foc sau dinamită. Au dinamitat, (caz unic în istorie) inclusiv cimitirele militare !

Iertați să fim, dar prea suntem noi românii forfecați cu vorbe de ocară de mai toți străinii care, vorba poetului, „cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ” și chiar mai mult, (o spune tot poetul, dar în alte scrieri) stăpâni la noi în țară. Iar noi, păcat ancestral, ne culpabilizăm fără a le atrage atenția că n-am făcut în istorie decât păcatul creștin de a aplica o lege din Vechiul Testament, aceea care spune: „Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Pentru că, de fiecare dată, românul a răspuns la provocare, el neprovocând pe nimeni. Și spunem toate acestea, aducându-le aminte celor care în 19 iunie au „comemorat” un așa zis pogrom săvârșit de români. Precum și acelora care nu mai ostenesc de a-l chinui și în panteon pe Antonescu pentru vini pe care poate le are, dar nu , și niciodată gratuite. Cele mai violente lovituri le-au întâmpinat trupele române de la coreligionarii celor ce se consideră unicii martiri ai holocaustului, uitând de fiecare dată să spună și cauzele unor acțiuni pe care le-au suportat. Una din ele ar fi chiar episodul de la care am pornit acest eseu și, fără a ne chinui, vom găsi în înscrisurile istorice, așa sărace cum sunt ele și mereu săsrcite de cei interesați, exemple cu nemiluita, exemple în clar, fapte și „întâmplări” recunoscute chiar de ei, la vremea lor, sau când le dădea bine.

Auzim permanent despre vina capitală a Mareșalului Antonescu de a fi mers cu luptele și dincolo de Nistru. (Și ne întristează și mai mult când auzim acestea și din gura unor camarazi ce au slujit ca ofițeri în armata română, colegi de promoție cu noi și educați în a înțelege adevărata istorie a neamului și aceleași legi ale războiului)! De ce cei ce i-au urmat Mareșalului, după 23 august, nu sunt la fel de vinovați că au trecut frontiera de vest a țării, că au ajuns în Tatra, că au trecut de Tisa și s-au bătut eroic pe malurile Dunării din Budapesta? Cu ce diferă? Nu suntem din cei care se bat cu pumnii în piept că sunt monarhiști. Nu negăm, în acelaș timp, că monarhia a adus, în anumite etape istorice, o stabilitate națională. Am criticat, de câte ori am avut ocazia, actele nevrednice ale monarhilor români, tot astfel cum am fost capabili să scoatem în evidență faptele lor meritorii, inclusiv ale lui Carol al II-lea, acelea care au fost în ce privește modernizarea culturală și industrială a țării. Dar nu ne-am ferit să apreciem că actul de la 23 august 1944 a fost un act pripit, luat sub influențe politicianiste care au speculat unele frustrări ale tânărului rege. Nu poate nimeni să ne convingă că o soluție militară nu ar fi avut aceleași rezultate pozitive pe care le-a avut arestarea mareșalului (minuțios descrise de patriotul dar uneori prea subiectivul istoric academician Dinu C. Giurescu) dar, spre deosebire de ce s-a întâmplat, am fi figurat cu alte standarde în continuarea războiului spre vest, alături de fostul dușman. Dușman care n-a ezitat o clipită să se considere cuceritor (chiar noi i-am spus „eliberator”) și să ne trateze ca atare. Greșala actului din după amiaza de 23 august 1944 poate să o interpreteze fiecare cum vrea, dar noi nu vom renunța să aducem aminte că, datorită ei, 114.000 de militari români au fost făcuți prizonieri, fără să fi suferit pe câmpul de lupta rușinea înfrângerii, și au zăcut în neștiute Siberii. Și, nu putem să nu amintim de inutilitatea pierderilor pe frontul de est (71.000 de militari români au căzut în Războiul de Reîntregire a Țării, pornit în zorii zilei de 22 iunie 1941 și sfârșit tragic în neagra după-amiază a zilei de 23 august 1944!).

Privind harta țării.

Privim cu tristețe peste harta României Reîntregite și pângărite în prea multe rânduri ce se constitue în tot atâtea momente de rușinare dar pentru care nimeni nu a roșit și, iată, pe fiecare an ce trece, tot noi suntem cei care, sub diferite pretxte suntem chemați să ne cerem scuze. Și, de cele mai multe ori, chiar o facem. Simțim, în ce ne privește, adânci amărăciuni când auzim și vedem câte lovituri se dau și azi memoriei Mareșalului Antonescu, ținut sub capișoane de oțel prin noi și vinovate hotărâri sau decrete. Antonescu este criminal de război pentru că a dorit și a acționat la unison cu toată suflarea țării pentru readucerea la trupul Mamă teritoriile răpite și subjugate de jinduitorii și neprietenii vecini. Nu-și dă nimeni oare seama că, prin asemenea atitudini, îi facem pe românii rămași din vremuri dincolo de hotare să se simtă din ce în ce mai părăsiți? Peste 500.000 de romîni sunt ținuți în robie și tratați cu dispreț și desconsiderare a oricărui drept tradițional și de cultură etnică în Ucraina, tot astfel cum 300.000 sunt ținuți fără școli în limba marternă și fără lăcașuri de cult proprii în Bulgaria sau pe Valea Timocului de la sârbi. Sutele de mii de români din Voivodina simt din ce în ce mai mult cum corsetul lipsirii de drepturi etnice se strânge amenințând să-i sugrume. Se uită acum cum nu s-a mai întâmplat în suta de ani ce se apropie spre împlinire, că numai din considerente statale și nu umanitare s-a acceptat ca ei să rămână dincolo de frontiera milenară. Avem, în afara granițelor țării, așa restrânse cum au rămas ele din loviturile istoriei, mai mulți români de câți maghiari sunt astăzi în România. Și pe care guvernele noastre parcă i-au dat uitării. Fără a-i „mângâia” pe ei, le readucem aminte că, actualul guvern și actualul președinte s-au pronunțat  prostește și cu rea credință că guvernul nu are obligația să se îngrijească de toți cetățenii țării. Păi, dacă acesta este modul lor de gândire, dacă așa înțeleg domniile (domniile?) lor obligațiile constituționale ale celor care sunt aleși și/sau numiți pentru a administra treburile țării, ce mai așteptăm? Ce să mai aștepte românii de dincolo de fruntarii, românii din diaspora?

Diversiuni sau provocări?

Nu vrem să mergem cu gândul că recentele scandaluri provocate de președintele Băsescu cu susținerea slugarnică a găștii sale portocalii înșurubată în așa numita „majoritate” parlamentară sunt intenționat făcute pentru a masca un plan mai subtil de fărămițare și înstrăinare a țării. Dar prea se suprapun cu anumite bănuieli care către așa ceva converg. Cum spuneam, nu suntem apărători ai actualei case regale. Și în rândurile de față ne-am pronunțat asupra unor motive și ele sunt mai multe. Dar să ataci pe fostul rege că a trădat poporul când a semnat actul de abdicare este mai mult decât o diversiune, este o prostie grobianistă și o afișare, nepusă la punct când trebuia, de incultură și politică, și istorică. Mihai a trădat, este adevărat, atunci, în seara de 30 decembrie 1947, dar n-a trădat poporul român. Pe acesta îl trădase deja, la 23 august 1944. El a trădat atunci casa regală, a trădat atunci ideea de monarhie, atrădat, în particular, dinastia din România. Reamintim afirmația unui redutabil jurist din neamul Sărățenilor din regență, Stambuliu pe numele său: „Când te urci pe tronul de rege o faci nu numai pentru zilele fericite ci și pentru cele de restriște”. N-a făcut-o atunci, în seara de 30 august 1947. Ce i se putea întâmpla? În cel mai rău caz risca o arestare și o expulzare. Nici Petru Groza, nici Gheorghiu-Dej nu aveau însărcinarea de a-l martiriza. Nu aveau prevăzut în scenariul lor, foarte bine pus la punct, un asemenea deznodământ. Iar chestiunea cu cei o mie sau două mii de studenți arestați care virtual ar fi fost împușcați se dovedește cu an ce trece o poveste ce nu rezistă exigențelor istoriei.  Putea, așadar, risca să nu semneze. Ar fi pierdut doar anumite condiții mercantile impuse de el sau oferite condiționat de cei doi trimiși ai noului regim. Rămânea însă netrădată monarhia. Restul este doar poveste.

Ceea ce nu este poveste este acțiunea pornită la 22 iunie 1941, a cărei a 70-a comemorare ar fi trebuit evocată și care a trecut nici măcar în treacăt pomenită. Nu este poveste mișelia cu care este tratat Mareșalul Antonescu pentru dăruirea sa patriotică. Nu este poveste transfigurarea poporului român de către neprietenii săi sau de cei interesați, în popor imperialist și criminal capabil de holocaust. Și, din păcate, nu este poveste atitudinea trădătoare a oamenilor politici cărora le tot arogăm noi dreptul de a administra și hotare, și trai și istorie. Iar ei, beneficiari ai încrederii noastre, preocupați doar de interese personale sau/și de grup, interese mărunte și meschine, aruncă peste bord ca pe un balast nefolositor orice interes, orice grijă, orice preocupare care ar conduce la menținerea prestigiului României, fie că este ea monarhie, fie că este ea republică.

Cu revoltă ar trebui să punem cu toții hotărâta întrebare: Până când? Și să răspundem uniți și acționând: Ajunge pigmei ai neamului! În lături, venetici!

24.06.2011                                          Liviu Lehlianu, alias V²

Regionalizarea României – interes național sau electoral?

-      CONFESIUNE –

A sosit timpul unei scurte confesiuni. După cum ați putut observa eu, ca și Alla Volcova, ca și Liviu Lehlianu scriem puncte de vedere și chiar ne dăm cu părerea în varii domenii ale vieții și ale organizărilor sociale, politice și/sau economice. Am ajuns, veți spune, să fim specialiști în toate. Și, pe cale de consecință, pricepuți în nimic. Ei bine, nu! Nu le știm pe toate. Sfera noastră de cultură și de specializare are limitele ei. Pentru știința dumneavoastră vă spunem, confesându-ne, că lucrurile se petrec după o schemă ce a devenit clasică: ne sună directorul hebdomadarului și ne cointeresează spiritual într-o anumită temă de actualitate, să spunem. După un lanț de schimburi de opinii, nu întodeauna în limite academice, ajungem la un punct de confluență.Abia de aici începe munca noastră, trudnica noastră muncă de informare și de documentare asupra temei. Pâna la a înțelege și a putea interpreta toate „ițele” subiectului trec câteva zile, uneori săptămâni. Numai după ce avem siguranța că am înțeles despre ce este vorba și că suntem capabili să transmitem, la rândul nostru, un punct de vedere în cunoștință de cauză, abia atunci, spuneam, ne apucăm să scriem și să ne facem, credem noi, utili ziarului, directorului său și dumneavoastră, stimații și iubiții noștri prieteni cititori.

- județ sau regiune –

Tradițional, teritoriul României a fost organizat (împărțit) administrativ pe cătune, sate, comune, așezări urbane (târguri, orașe, municipii) și județe. Această organizare teritorială a fost găsită de regele Carol I, primită de la domnitorul Cuza și așa a păstrat-o, netulburând cu inovații de dragul inovației viața în toate măruntaiele țării. Așa au păstrat-o și urmașii săi la tron și nu i-a trecut niciunuia vreo năstrușnicie prin cap pentru a se remarca făcând o nouă organizare teritorial-administrativă împrumutând modele de la nemți, de la francezi sau de aiurea. De fapt, nici Cuza nu a fost original. El nu a avut nevoie să caute vreun model, acesta deja existând.. Împărțirea teritoriilor românești în județe este atestată documentar încă de la 08 ianuarie 1392. Atunci, printr-un hrisov domnesc, Mircea cel Bătrân a numit „ținutul Vâlcii” județ. În graiul românesc, cuvântul județ îmbracă semantici foarte diferite. De la judecată, proces, dezbatere juridică la judecată logică și de la unitate administrativ teritorială în componența căreia intră mai multe comune și orașe, la judecător, județi și jurați sau la căpetenii de ținut sau tabere, guvernatori sau staroste. Putem spune, așadar, că județul Vâlcea este primul județ atestat documentar de pe teritoriul României. Dar, tot documentar, am aflat că în Moldova evului mediu tot județul era unitatea teritorial administrativă de organizare. Am introdus, după cum ați văzut, în discuție un termen neaoș românesc și anume cuvântul „ținut”. Prin semantica sa acesta reprezintă un teritoriu aflat în stăpânirea, în proprietatea cuiva. O moșie, bunăoară. Deținătorul cu acte al acelui ținut era atoate stăpân pe pământ, pe vite, pe ape, pe tot ce era, cu alte cuvinte, pe solul și în subsolul acestuia, inclusiv pe oamenii ce-l locuiau și-l gospodăreau. De aici s-a și încetățenit, încă de pe vremea lui Decebal și de dinaintea lui înțelegerea de „țară”, stăpânul ei neacceptând încălcarea limitelor sau a megieșurilor. În formele moderne de exprimare însă, înțelegem să dăm semnificația de loc, regiune, zonă oricărui ținut, fără a lua însă în discuție forma de proprietate ci numai pe aceea de organizare administrativă și/sau teritorială.

Și, cum spuneam, județul a rămas de două mii și mai mult de ani forma de organizare administrativă a teritoriului românesc, de la străbuni și până în contemporaneitate, indiferent de vicisitudinile istorice ce au bântuit Dacia străbună. Chiar și după primul război mondial, conform noii hărți a României, țara a fost organizată teritorial-administrativ tot pe județe. Putem consemna în această unitate de timp trei perioade distincte care reflectă situația administrativ-teritorială a României interbelice. Astfel, în perioada 1918-1925 s-a păstrat specificul organizărilor administrativ teritoriale existente în provinciile istorice unite cu Vechiul Regat, constituit la 1859 ca Principate Unite și apoi, la 1881, ca regat. Și asta, până la legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 01 ianuarie 1926. Prin această lege s-a stabilit o organizare unitară din punct de vedere administrativ la nivelul întregului regat, județul fiind unitatea de bază. A doua perioadă este cea cuprinsă între 1926 și 1938. Forma de organizare administrativ – teritorială a României, în această perioadă s-a statornicit pe baza Constituției din 1923 și a legii de unificare administrativă din 1925. Teritoriul României a fost împărțit în 71 de județe și 489 de plăși cu 8.879 de comune. Între cele 71 de județe întâlnim și pe cele din ținuturile Cadrilaterului (Durostor, Caliacra) și pe cele din Bucovina și Moldova de la răsărit de Prut (Baia, Bălți, Cahul, Cernăuți, Cetatea-Albă, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca, Storojineț, Tighina), dar și o serie de județe ulterior (1968) cuprinse, prin diviziune, în altele precum: Câmpulung (moldovenesc), Ciuc, Cluj, Covurlui, Făgăraș, Fălciu, Muscel, Năsăud, Putna, Rădăuți, Râmnicu Sărat, Roman, Romanați, Someș, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Timiș-Torontal, Trei-Scaune, Turda, Tutova, Vlașca. Mai trebuie spus că actualul județ Caraș Severin forma două județe: Caraș, cu capitala la Oravița și Severin cu capitala la Lugoj. Rezultă de aici că aceste unități administrativ-teritoriale erau de mică suprafață (nu atingea niciunul suprafață mai mare de 8.000 Km²) și, prin împărțirea, la rândul lor, în plăși nu-l obligau pe cetățean la prea mari alergături, subsidiaritatea fiind adusă până aproape de „bătătura” lui.

În fine, cea de atreia perioadă o putem include intervalului 1938 – 1944 și chiar până în 1950 în care, fără ca județele să fie desființate, ele se subscriu unor ținuturi cu definire istorică și anume: Argeș, Crișuri, Dunării, Jiu, Mării, Mureș, Nistru, Prut, Suceava, Timiș, cu mențiunea că, prin consecința Dictat-ului de la Viena din 30 august 1939, o parte din județele din Crișuri, Mării, Mureș au fost preluate de Ungaria, respectiv Bulgaria, iar urmare marelui act de trădare națională de la 23 august 1944 România a pierdut (poate definitiv dar oricum în mod sigur pentru mai multe zeci de generații) județe importante ca număr și valoare/tradiție și istorie din ținuturile Nistru, Prut și Suceava.

-      Modificări din umilință și obediență –

Până în 1950 s-a continuat, în frontierele ajustate după voința învingătorilor, din rândul cărora, cu toate sacrificiile și jertfele înregistrate, România nu a făcut parte, îndrăznesc să spun că nu numai din cauza elementelor comuniste din interior, cu convingeri antipatriotice și internaționaliste dar și datorită necugetatului și infantilului act de trădare din 23 august 1944, România și-a menținut organizarea administrativ-teritorială pe județe, când s-a trecut la organizarea pe regiuni. Regiunile au reprezentat un experiment de inspirație sovietică (oblasti). Astfel, la 06 septembrie 1950, prin Legea nr.5, au fost desființate județele redundante (58) ca și cele 424 de plăși, fiind înlocuite cu 28 de regiuni compuse din 177 raioane (raionâ). Iată care erau cele 28 de regiuni: Arad, Argeș, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bihor, Botoșani, București, Buzău, Cluj, Constanța, Dolj, Galați, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Mureș, Prahova, Putna, Rodna, Severin, Sibiu, Stalin, Suceava, Teleorman, Timișoara, Vâlcea. Justificarea formală dar, s-a dovedit până la urmă, că și reală era că trebuia făcută o împărțire pe ținuturi mai mari, astfel încât, prin programele planic-proporționale să se ajungă la o echilibrare a dezvoltării economice, culturale și sociale. Pentru aceleași considerente în 1952, prin comasare, s-a redus numărul de regiuni la 18, dispărând sau transformându-se astfel că Argeș a devenit Pitești, Bihorul a devenit Oradea, Botoșani (împărțită între Suceava și Iași), Buzău (Ploiești, Galați), Dolj devine Craiova cu aport din Gorj care dispare, Ialomița preluată de București, Mureș devenită Regiunea Autonomă Maghiară, Putna (înghițită de Galați), Rodna (preluată de Suceava), Severin (Timișoara, Craiova), Sibiu (preluată de Stalin), Teleorman (Pitești, București), Vălcea (Pitești, Craiova). În 1956 se desființează  regiunile Arad (Timișoara, Oradea) și Bârlad (Galați, Iași). Bâjbâielile (dictate, ca să fim noi generoși și din necesități economice și de dezvoltare) au continuat prin redistribuire în 1960 când entitatea administrativă maghiară a fost redenumită în Mureș-Autonomă Maghiară modificându-i-se totodată și teritoriul. Prin aceste redefiniri și reajustări regiunea Pitești redevine Argeș, regiunea Timișoara devine Banat, Oradea devine Crișana, Constanța devine Dobrogea, irr municipiul Constanță înglobează toate orașele-stațiune din sud până la Mangalia inclusiv, Baia Mare devine Maramureș, Craiova devine Oltenia. Se poate constata, privind harta, că această formă de organizare se apropie foarte mult de împătțirea pe regiunile/ținuturile istorice ale României: Banat, Bucovina, Crișana, Dobrogea, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania.

Într-un final, în 1968, prin legea adoptată de Marea Adunare Nasțională, s-a revenit la organizarea administrativ-teritorială pe județe. În 14 ianuarie 1967 a fost publicată o hartă-proiect cu 35 de județe care a fost analizată în toate organizațiile de bază ale partidului comunist (partid unic și care prin Constituție era definit ca forța politică conducătoare), suferind mai multe modificări. A rezultat, în cele din urmă, o organizare pe 39 județe și municipiul București asimilat județelor. Ulterior, prin spargerea județului Ialomița apare județul Călărași, iar Sectorul Agricol Ilfov devine județul Ilfov și s-a ajuns, astfel, la forma de azi cu 41 județe și municipiul București.

- Modificări administrativ-teritoriale cu iz de dictatură –

Sperăm să se fi observat că, de fiecare dată, transformările au comportat o consultare populară, o lege și un anumit interval de timp de implementare, toate sub niște comandamente care justificau și formal și de fond, acțiunea ca necesitate și oportunitate. De remarcat și că însuși regimul de coloratură comunistă și cu aspect de dictatură din 1968 definea județul ca unitate teritorial-administrativă în a cărei componență intră mai multe comune și orașe. Documentele de partid consemnau că „organizarea țării în județe și renunțarea la regiuni și raioane reflectă cerințele determinate de schimbările calitative intervenite în evoluția forțelor de producție și în repartizarea lor teritorială, de perfecționarea relațiilor de producție, de mutațiile petrecute în structura populației, în profilul, dimensiunile și condițiile de viață ale orașelor și ale comunelor”. Județul s-a dovedit, mai spuneau documentele, „unitatea administrativ-tertorială cea mai corespunzătoare spațiul de dezvoltare românesc”.

Iată de ce, ne apare acum, graba cu care se dorește renunțarea la județe și revenirea la regiuni, și forțată și total nejustificată dacă ne gândim că prin „justificat” înțelegem și rațional. Motivația absorbției de fonduri europene este o cusătură cu ață albă pe o pânză de culoare neagră deoarece încă din 1998 România este deja grupată în Regiuni de Dezvoltare, în conformitate cu rigorile construcției Uniunii Europene. De fapt, aceste regiuni de dezvoltare se referă la subdiviziile regionale ale României create încă din 1998, în condițiile întocmirii documentelor (dosarelor) de aderare la UE pentru a coordona dezvoltarea regională. Ele corespund cu diviziile de nivel NUTS-II din UE, respectiv 8 regiuni de dezvoltare, cu o populație medie de 2,8 milioane de locuitori. Regiunile de dezvoltare nu au statut administrativ, nu sunt unități administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică. Ele sunt rezultatul unui acord liber între consiliile județene și cele locale. Funcția lor este de a aloca fondurile PHARE de la UE, pentru dezvoltare regională și de a interpreta și de a cerceta statistici regionale. Ele coordonează proiecte infrastructurale regionale și au devenit membre ale Comitetului Regiunilor când România a aderat la UE.

Doar pentru informarea cititorului vom arăta care sunt aceste opt regiuni de dezvoltare aflate în prezent în relații contractuale și de derulare a operațiunilor de accesare de fonduri europene de dezvoltare, astfel: Regiunea de Dezvoltare (RD) Nord-Est (Iași, Botoșani, Neamț, Suceava, Bacău, Vaslui: 30.949 Km²; 14,60% din populația țării), RD Vest (provincia istorică Banat cu Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș: 32.034 Km²; 13,44%), RD Nord-Vest (zona istorică Crișana cu Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu-Mare, Sălaj: 34.159 Km²; 14,30%), RD Centru (Alba, Sibiu, Mureș, Harghita, Covasna, Brașov: 34.100 km²; 14,10%), RD Sud-Est (Vrancea, Galați, Brăila, Tulcea, Buzău, Constanța: 35.770 km²; 14,60%), RD Sud Muntenia (Prahova, Dâmbovița, Argeș, Ialomița, Călărași, Giurgiu, Teleorman: 34.450 Km²; 15,80%), RD București-Ilfov (municipiul București și județul Ilfov: 1.821 Km²; 13.20%) și RD Sud-Vest Oltenia (Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Olt, Dolj: 31.211 Km²; 13,60%).

-      CONCLUZII –

Dacă lucrurile stau așa cum s-a arătat mai sus întrebarea firească ce se pune este: de ce această grabă? În ceea ce ne privește încercăm câteva răspunsuri-concluzii. S-ar putea răspunde în stil bulevardier: de-aia! Pentru că așa doresc mușchii președintelui jucător. I-a șoptit domniei sale la ureche o păsărică (pardon de cuvânt dar pe onoarea noastră că nu i-am dori un sens peiorativ) într-o noapte cu lună plină că așa va tulbura niște ape, va stârni ceva valuri și va acoperi niscai evenimente, stări de fapt și nemulțumiri în clocot. Sau că, prin forțarea oricăror norme nu numai constituționale, nu numai legale dar și de bun simț va arăta încă odată cine este stăpânul. De altfel, armata obedientă condusă de astă dată de dna Sulfina Barbu a și dat uitării afirmațiile proprii date mai anțărț încercând să mascheze că și pe ei acest demers al omului ce ocupă (abia că și acum se dovedește că prin minciună) scaunul de președinte i-a luat prin surprindere și pe nepregătite și caută cu disperare argumente de susținere. Și pentru că acestea nu se lasă găsite de o logică fie ea și șchioapă, de cele mai multe ori izbesc cu bâta în baltă. Unii zic că la mijloc ar fi un calcul electoral. La aceasta parcă am subscrie și noi, dar numai coroborat cu celelalte acțiuni la fel de tenebroase: anemierea și chiar prăbușirea sistemului de apărare și ordine publică, perfecționarea sistemului de mită electorală prin cadouri propagandistice și stimulări (începând cu primele luni ale anului 2012) salariale (la care fiecare cetățean al României ar trebui să facă trimitere la proverbul care spune  să te temi de greci și când fac daruri), dar mai ales prin modificările preconizate la legea electorală și mai cu seamă la milionul de voturi promis de adulterinul-libidinos Baconschi prin votul prin corespondență când și morții vor mai apuca să scrie. Mai zic unii că ar fi și o răsplată adusă udemeriștilor pentru menținerea de partea trupei răcănist-băsesciene a majorității parlamentare. Numai că partidul-nepartid are propriile propuneri (ce înglobează alte intenții și alte oportunități) care nu prea concordă cu ce se grăbește să implementeze dl Băsescu. Prin gura domnului Marko Bela am aflat deja că dorința UDMR ar fi o organizare cu 16 regiuni, grupate la rândul lor în 5 macro-regiuni, iar de la dl Kelemen Hunor am aflat că UDMR nu agreează ideea (ca și noi, de altfel) desființări județelor. Argumentul pupin… care încearcă să salveze ce nu este de salvat, adică nici măcar aparențele, cum că prin propunerea băsescului s-ar reduce costurile și ar scădea birocrația sunt vorbe, vorbe, vorbe fără nici o acoperire. Scăderea costurilor cu salariile (căci despre asta este vorbaÎ, sunt insignifiante în raport cu creșterea costurilor de implementare, iar birocrația, în condițiile subsidiarității cu care încerca dl traseist și ades-schimbist Simirad să ne adoarmă vor crește sau, în cel mai fericit caz vor rămâne la fel. Ideea că nu vor trebui schimbate documentele de identitate, (ca și cum doar de acestea ar fi vorba când de fapt acestea sunt doar o părticică dar care va pune și ea pe drumuri toată populația de peste 14 ani) este un atac la respectarea legilor pe care cu o crasă inconștiență îl practică reprezentanții arcului guvernamental. Iar subsidiaritatea era mai bună chiar și în perioada regiunilor sugerate de sovietici și puse în practică de Gheorghiu Dej când, deși suprafețele erau de cel mult ½ din ale celor propuse acum, mai existau și raioanele (câte 6-7 pe fiecare regiune) care apropiau mai mult autoritatea față de cetățean.

Și atunci? Ce se dorește?

Chiar doriți un răspuns? Întrebați-i! Vă vor spune multe vrute și nevrute din care nu veți înțelege ceva dar pe care realitatea rațională le va contrazice. Om trăi și om vedea, s-ar mai putea spune. În ce ne privește vă propunem altceva: să ne unim și să nu-i lăsăm să facă iar și iar experiențe pe și cu viața noastră. Haideți să ne luăm soarta în propriile mâini și să n-o mai lăsăm pradă șacalilor-impostori.

10 iunie 2011                                                Victor Vernescu

A mai plecat un frumos nebun

A început încet să cadă câte unul și încă n-a stat, viața i-a mai răsfirat și teamă-mi este de neant. Parafraza aceasta mă frământă în ultimii ani și nu mă părăsește nici o clipă. Se duc cei pe care-i consideram și încă îi considerăm repere de referință ale vieții generației mele și ale celor ce mi-au venit din urmă. Se sting din viață mari actori, mari cărturari, mari oameni de cultură cei cu care și prin care am răzbit prin neguri și prin haos. Cei ce ne-au fost cândva și de multe ori în vreme și pe care îi mai considerăm încă, prin opera și realizările lor, puncte de sprijin într-o lume ce a parcurs pe nesimțite drumul de la neangajare la dezmăț, de la cinste la hoție și de la muncă și făurire la nemuncă și năruire. Și iată că la numai o lună și nouăsprezece zile de la împlinirea vârstei de 79 ani ne-a părăsit și Fănuș Neagu, acest Păstorel modern, acest Mateiu Caragiale ce se dorea, acest rege al metaforei ce era. Năcut în Grădiștea de Sus din buza Brăilei în 05 aprilie 1932, Fănuș Neagu s-a revendicat întotdeauna, fără emfază dar cu fălnicie, din neamul românesc de la Dunărea de Jos atmosfera vremurilor, specificul locurilor și caracterele oamenilor regăsindu-se constant în uriașa sa operă. Veșnic schimbător, neobosit căutător, niciodată mulțumit în primul rând de sine și oricând pe picior de răzvrătire în fața conformismului, toate acestea l-au făcut să nu treacă în deplinătate școala de literatură, dar nici să încheie studiile academice la facultatea de filologie din București.

A urmat până la final școala de literatură, fiind coleg așadar cu Nicolae Labiș, cu Gheorghe Tomozei, cu Nichita Stănescu și atâția alții dar, înaintea banchetului final, din cauza unei vizite la Ionel Teodoreanu, neagreat de regim în acele vremuri, a fost exmatriculat, făcându-l să afirme mai târziu: „Școala de literatură îmi datorează leafa de învățător pe un an și jumătate (era învățător la momentul recrutării pentru aceasta) și, fiindcă m-a dat afară în ziua banchetului, îmi datorează și banii de banchet”. Nu uită însă, în culanța proprie oricărui îndrăgostit al vinului de calitate, să spună și ce-i datorează el Școlii de literatură, astfel: „… faptul că m-am întâlnit la timp cu mulți colegi de scris și cu foarte multe pisici negre…”. Despre această „uzină” de fabricat scriitori Fănuș Neagu afirma, încă în 1972: „Școala de literatură nu era grotescă și absurdă. Era o excrescență firească a unei gândiri pe atunci fără cap și a unei trăiri fără aer. Era în afara lumii, o cazarmă de creioane”. Numai că, îi voi răspunde maestrului, când o fi și dac-o fi să ne întâlnim pe aleele alizee, că prin roadele sale Școala de literatură poate suporta și chiar să treacă peste orice apreciere. Fănuș Neagu a rămas o viață întragă un sclav al condeiului risipindu-se nu fără rost între epic și liric, jurnalism și comentariu sportiv, scenarii și traduceri neistovindu-se în niciuna, lăsând însă moștenire o întreagă bibliotecă, debutând neezitant, la 22 ani, în revista „Tânărul scriitor” cu proza „Dușman cu lumea”. A urmat apoi un lung travaliu de inspirație, talent și muncă: „Ningea în Bărăgan” (proză scurtă, 1959), „Somnul de la amiază” (1960), „Dincolo de nisipuri” (1962), „Cantonul părăsit” (antologie de povestiri, 1964), „Vară buimacă” (proze, 1967), „Îngerul a strigat” (roman, considerat de critică drept capodopera scriitorului, 1968, premiat cu Premiul Uniunii Scriitorului), „În văpaia lunii” (proze, 1971), „Fântâna” (proze, 1974), „Frumoșii nebuni ai marilor orașe” (roman, 1976. Mărind oleacă această paranteză, aduc în atenție însăși intenția autorului, dorința sa de a scrie un alt „Craii de Curte-Veche”, cu niște întâmplări din zilele noastre. Nu atât ca să-i dea o replică lui Mateiu I, Caragiale ci din pofta de a se măsura cu el, ajungând până la obsesia aceluiaș număr de pagini), „Cartea cu prieteni. Poeme răsărite-n iarbă” (1979), „Pierdut în Balcania” (1982), „A doua carte cu prieteni” (1985), ceva în genul lui Cezar Baltag pentru care îi rămânem îndatorați, el dezvăluind taine ce frizează, pe alocuri, intimități ale idolilor. Apar apoi, din frenezia scrisului său, „Scaunul singurătății” (1987), „Povestiri din drumul Brăilei” (1989), „Partida de pocher” (roman, 1995), „O corabie spre Bethleem” și „Zeul ploii” (proze, 1997), „Amantul Marii Doamne Dracula” (2001), „Punți prăbușite” (publicistică, 2002), „Asfințit de Europa, răsărit de Asia” și „Jurnalul romanului Asfințit de Europa, răsărit de Asia” (2004). Verva sa creatoare a cuprins și teatrul („Echipa de zgomote”, „Scoica de lemn” ș.a.), scenarii de film și de televiziune, antologii de publicistică, eseuri și savuroase cronici sportive („Cronici de carnaval”, „Cronici afurisite”, „Întâmplări aiurea și călătorii oranj”), literatură pentru copii („Caii albi din orașul București”, „Casa care se leagănă”), traduceri din Armado Lopez Salina, Gheorghi Markov, Georges Rodenbach, Pavlo Zahrebelnâi, William Faulkner, Ernest Hemingway (toate în colaborare).

Din întreaga-i operă, titlul care a făcut epocă și va rămâne, precum „Ciocoii vechi și noi” al lui Nicolae Filimon ca sintagmă de produs, de reprodus și parafrazat este „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. Cu modestia ce nu l-a părăsit în nici o clipă a vieții sale, Fănuș Neagu a recunoscut că invenția nu-i aparține. Citându-i confesiunea aduc, totodată, în atenția cititorului și marea putere de a transfigura în cuvinte imagini ale peisajului, culoarea împrejurărilor și claritatea formelor, așa cum, personal, n-am mai întâlnit decât la Honore de Balzac, Lev Tolstoi, Teophile Gautier și, de ce nu, Mihail Sadoveanu. Ascultați numai: „Eram într-o primăvară proaspătă, într-un început de aprilie liliachiu, într-o zi când înflorea iarba din fața Casei Scânteii și din înalturi, pătrunse de-un tunet căutându-și coridoare de urlet se îngrămădeau peste turlele de marmură catedrale de nori, cu coloanele răsucite în jurul unor stâlpi de fulger. A plouat violet și în rafale timp de un sfert de ceas, apoi cerul s-a limpezit și s-au deschis caișii. În zarea depărtărilor de-atunci, păstrată în mine ca o cortină de mătase, văd, în cornul pe care-l încerca parcul spre vechiul hipodrom, un om scund, îmbrăcat în negru, cu o barbă jumulită și care zvârlea un cântec din trompetă, un cântec trist ca văile în care mai scapără zăpada după ce s-au dezlănțuit puhoaiele, ca stingerea în cazarma infanteriștilor sleiți de instrucție, ca aerul părăsit de lăstuni când scapătă vara. Stau ca-ntr-o copcă de suferinți neștiute când, Nicolae Țic, venind dinspre oraș, m-a apucat de braț și mi-a zis: bieții nebuni ai marilor orașe! Și eu am replicat: frumoșii nebuni ai marilor orașe – iar vorbele mi s-au imprimat în minte și mai apoi pe coperta unui roman”.

Ce-ar mai fi de spus? Nimic, după asemenea frumusețe. Și totuși, mai trebuie de completat: Fănuș Neagu a fost redactor la „Scânteia tineretului”(1954-1956; ce frumoasă gazetă în anii ei de început!), director al săptămânalului „Țara” (1990), director al Teatrului Național I.L.Caragiale (1993-1996), membru corespondent al Academiei Române (1991) și apoi membru titular (2000).

Și el a fost un frumos nebun, mai mult decât al unui mare oraș, a fost Frumosul nebun al unei țări, al unei literaturi, al unei epoci de răscruce și de transformări, un toate și nu întotdeauna așa cum și-a dorit. Eternitatea ce și l-a asumat depune mărturie.

25.05.2011                                                                            Alla Volcova